Da, suntem adulti dar si copii. Imprumutam din sinceritatea lor si pe alocuri, ne si comportam ca ei. Lucru bun, de altfel, odata pierduta copilaria, ne pierdem si noi. Devenim seriosi, cu mimica de adult, ne achizitionam lucruri  pentru oameni mari, ne grabim in cursa spre maturizare ca nu cumva sa nu fim primii, noi cei care sa respiram aerul dulce, speram noi, al vremii. Si cand constatam cat era de bine, copil fiind, incercam sa reconstituim puzzle ul, sa reinventam piesele, mai colorate, mai copilaresti. Astfel ca, prin copiii din bratele nostre, gonim, in joaca, prin iuresul timpului.
Copiii au o naivitate frumoasa, tacuta si tandra. In vreme ce incercam sa le insuflam invataminte, comportament si iubire ei ne invata comportament si iubire. Studiem, la brat cu ei, viata. Alta, de cand sunt ei prin preajma noastra. Una mai buna, cu oameni mai rabdatori. Vazuta prin ochii lor si prin mainile lor jucause, viata prezinta mici semne de revenire. Stim mai bine ce este toleranta si altruismul.
Vrand-nevrand ne apuca seara pe canapea uitandu-ne la desene animate, de multe ori captivati…
In timp ce copilul se considera pionul central, noi, oamenii mari, uitam sa ne iubim, lasandu-ne pe ultimul loc, ori nici pe acela.
Copiii cad, se lovesc, se ridica, se scutura si continua, cu pofta, joaca. Ce fac adultii?  Cad, ezita, se ridica dar raman inclinati, cu greu isi indreapta spatele, privesc peste umar la ce i-a lovit, de ce au cazut, ancoreaza in trecut!

Copilul se bucura ore in sir cand reuseste sa mearga pe bicicleta. Noi? Zambim firav si o luam de la capat. Avem altceva de facut decat sa ranjim!

In timp ce, cei mici, sunt captati de moment, traiesc cu pofta clipa de joaca, bucurie, imbratisare, maturitatea ne trimite catre trecut si viitor, la planuri fara sens pentru ziua de maine dar uitand de astazi.

Amintiti-va sa fiti copii!