Unde plang? Aceasta este intrebarea, gandindu-ne la eroii aceia, numiti parinti, care stau luni, ani, la capataiul pruncilor bolnavi. Unde dorm, unde isi pun ordine in gandurile ravasite. Unde isi calmeaza sufletul sugrumat de vestea nedrept de dura. Unde isi striga neputiinta si in ce loc isi pot aduna fortele pentru lupta ce a inceput fara sa fie intrebati. Caci boala asa vine. Fara voce, fara strigat, prin dosul usii, cu pasi neauziti. Si loveste cu putere oameni, vieti, schimba tot.
Teama li se instaleaza in suflet si o duc cu ei o viata. Nu-si leapada frica din gand si suflet nici cand puii lor prind aripi, de teama bolii parsive, ce poate sa revina. Plang in ei, isi inghit tristetea si zambesc micutului aflat pe patul de spital. Trebuie sa o faca. Si daca nu mai pot, trag aer in piept si merg mai departe.
Fara ei nu ar reusi, sunt soare si lumina, sprijin si culoare, acolo, intre peretii albi. Le citesc povesti, se joaca cu ei dar nu sunt acolo, sunt pierduti in neputiinta.
Stau pe scaun si le vegheaza somul.
Se roaga….se roaga neincetat. Cer minuni si cer oameni langa ei. Cat cei mici dorm ei pot plange putin. Au nevoie sa arunce din ceea ce au strans. Au nevoie de o gura de aer. Vor sa refuleze parte din ceea ce le inabusa viata.Vor sa faca schimb cu pruncii lor, sa le aline durerea si chinul. Vor sa stie DE CE?! Dar dimineata isi spala fata si pornesc din nou la lupta. Trebuie sa le tina manuta in mana lor, fara sa le tremure. Asa fac echipa, asa pot iesi invingatori.

Elogiu adus acestor mari parinti. Acestor munti de putere.
Binecuvantati fiti si la adapost de boala sa va stea pruncii!
Sanatate!

La aeroport, copiii isi conduc parintii. Catre speranta si cele necesare dar…ce ramane inaintea acestor porti? Dar dincolo de ele?

S-au terminat sarbatorile si odata cu ele, timpul petrecut de cei mici alaturi de parintii cu care, in restul anului, vor mai vorbi doar la telefon. Tristi chiar indurerati, isi tin parintele de mana. Nu le-ar mai da drumul si oricum nu inteleg de ce trebuie sa isi simta sufletul gol inca un an. Mana le tremura, se apropie despartirea aia pe  care o viseaza multe nopti si care ii fac sa se trezeasca plangand. Ii lasa nefericiti…Ar vrea sa opreasca timpul. Sa ramana acolo imbratisati. Nu mai vor sa taca atunci cand ceilalti copii povestesc despre parintii lor. Nu isi mai pot pregati poeziile pentru serbare fara ca ei sa ii poata asculta. Nu mai vor diplomele pentru bune rezultate, fara ca parintii sa fie acolo, sa ii priveasca cu dragoste. Nu mai vor decat bratele lor in care sa se scalde cu bucurie, unde sa isi alinte copilaria, unde sa planga si sa rada, unde sa se simta ca ceilalti. Suferinta lor lasa rani.
Nimic nu mai intoarce momentele acestea. Nimeni nu mai poate vindeca plansul lor. Nimeni nu le mai poate aduce odihna in noptile grele in care se trezesc fara caldura parinteasca.

Pe partea celalta, parintele isi inghite lacrimile. An de an, la plecare, isi propune sa fie ultimul. Spera sa nu mai lase acasa tristete dar nevoile il imping catre alt si alt an. Simt neputiinta. Simt durere. Dar cel mai adanc injunghie suferinta copiilor, prinsa in tablou cand lacrimile se rostogolesc din ochii lor mici.

Mangaietoare dragostea bunicilor cu care raman dar nu atat cat au nevoie. Bunicii plang alaturi de ei. Grea piatra de dus, greu destin, greu de tinut in echilibru fragilitatea acestor micuti. Greu de acoperit iubirea unui parinte. Greu de tot!

Dor imposibil de scris pe hartie…

Inceput si sfarsit…

Deschidem o usa si inchidem o alta. Asa vad eu inceputurile si finalurile de an. Caci si lucruri grele de am avut in anul aflat pe final, tot multumiti sa fim. Am trecut peste, suntem mai buni si mai experimentati. Ne scolim dincolo de zona ne confort si tot acolo ne cunoastem limitele. Sa ne bucuram ca suntem si apasam cu bine pe clanta noii usi.
Sa constientizam ca suntem fericiti. Cineva spunea, suntem nefericiti pentru ca nu ne dam seama ca suntem fericiti.

Vreau sa las inaintea usii inchise tot ceea ce mi-a facut rau in anul care se scurge, momentele in care nu am fost buna, cand am avut asteptari exagerate de la ceilalti. Clipele in care am dezamagit, in care am fost teribil de dura cu mine, cand m-am certat si mi-a lipsit rabdarea. Vreau sa-i las anului care se incheie pe oamenii care vor sa plece…nu sunt ai mei, daca nu vor sa stea, nu ii mai opresc nici eu!

Vreau sa merg, pentru ceea ce iubesc, pana la capatul pamantului. Sa pun punct si sa ma asez din nou la linia de start. Sa strig cu voce tare pentru ceea ce cred. Sa zambesc celor care sunt armati…asa vor renunta la arme. Sa nu le mai raspund la fel acelora care tipa ori sunt nervosi.
Vreau sa functionez fara sa imi pun limite.
Sa fiu buna. Sa inteleg, sa am rabdare, sa uit, sa cred, sa sper.
La culcare, seara, cand imi fac rezumatul in suflet, sa fiu implinita si linistita.
Vreau echilibru si putere pentru a fi eu.
Imi doresc sa citesc si sa scriu mai mult.

Imi doresc sa impart timpul meu cu ceilalti si sa ajung acolo unde altii nu o fac, sa fiu sprijin copiilor care nu au copilarie si bunicilor care si-au pierdut batranetea. Sa aduc zambete!

La multi ani!
Ganduri tandre!

Pe perna mea, un trup mic, isi cauta culcusul. Vesel si simpatic, cu ochii pe jumatate inchisi, se alinta in bratele mele. Si ma mangaie, imi spune ca ma iubeste si ma face fericita. Nici nu stiu ce simt mai exact, navalesc sentimente colosale peste mine, nu stiu sa numesc doar unul dintre ele. Ce stiu este ca sunt mama lui si atat de tare imi incalzeste sufletul cand il vad langa mine, ca nimic nu-mi lipseste. Se lipeste de mine, se joaca in parul meu, imi sopeste aproape adormit ce a facut astazi, cum s-a jucat si ce a invatat. Zambeste insotit de gropita din obrazul lui mic si topeste totul pe langa noi. Il invelesc si il privesc cu recunostinta pentru ca il am, trebuie sa fiu tare iubita undeva acolo, de pot sa simt ce simt, fiind mama lui. Ma uit in spate, a crescut putin, a fost micut tare, acum este cat latul patului, va fi cat lungul lui, curand. Nu ma satur, il privesc, sorbindu-l. Mos Ene isi pregateste vizita. Ii iau manuta in mana mea, asa dormim, imi cauta noaptea mana si imi spune, soptit, ca ma iubeste.
Caut in cufar si gasesc momente care imi aduc lacrimi in ochi. Sunt atatea dar la oricare m-as duce cu gandul, ma invadeaza ceea ce se numeste dragostea de parinte.
Ce a facut de cand venit pe aceasta lume este o minune, cum as fi atins bucuria asta, altfel? Sunt mai buna, mai fericita, mai, mai…Totul este altfel, m-a invatat zambetul, mi-a croit haine de om frumos, mi-a bucurat sufletul cu flori, mi-a aratat, fara cuvinte, o lume mai buna, in care, chiar daca ma aflam, nu am observat-o. Stiu sa iert mai abitir ca altadata, el iarta atat de usor, de ce sa nu o fac si eu? Se joaca atat de frumos, o fac si eu. Joaca este terapie. Serile sunt ale noastre, nimic si nimeni nu ni le ia. Povestim, ne tinem in brate, impartim, radem cu sufletul.
Si, ma uit iarasi la el, doarme adanc, acum. Cat eu am calatorit in amintirile noastre, el a pasit in lumea viselor. Sunt linistita, ma rog. Ma rog sa fim sanatosi si sa avem oameni langa noi iar el sa fie prietenul lor, sa iubeasca viata.
Ma inclin si multumesc!
Multumesc pentru tot!
Dragostea lui m-a blocat intr-o zona linistita, m-a echilibrat, m-a schimbat categoric de mult si de frumos.
Ziua imi lipseste. Si eu lui. Ne avem unul pe altul, avem darul asta atat de frumos, suntem binecuvantati.

In preajma lui, mor de bucurie! Mor de drag!