Nu-i lua viata, las-o sa poarte grija copiilor vostri…Caci daca ea nu mai este si nici tu, cine ii mangaie si cine ii creste? Ai iubit-o, ati avut un legamant, ati adus minunat rod, copiii vostri…dar cand nu mai este nimic altceva decat ei, lasa-le sprijin in viata! Lasa-le mama! Construieste impreuna cu ei, separat dar cu inima aproape. Exista aceasta viata si este una buna, alaturi in momente frumoase, multi o fac, fa-o si tu. Nu le amprenta copilaria si nu le distruge viitorul. Sunt si ai tai. Cum sa isi vada mama batuta de cel caruia-i spun tata? Cum sa nu mai aiba mama pentru ca tu le-ai furat dragostea ei, intr-un moment de nebunie crunta?
Pe ea, cine sa o apere, cine sa o auda? Ordinul de restrictie a fost atat de putin iar noi nu i-am simtit durerea, nu i-am auzit strigatul de ajutor, in singuratate. Astazi…nu mai este! Copiii sunt ai nimanui, speriati, fara sa intelega, asteptandu-si mama sa intre pe usa. Zadarnica asteptare, zadarnica fapta!
Femeie, zboara din cuibul casniciei care nu mai este casnicie, copiii tai te merita in viata lor. Familia traditionala despre care se pomeneste nu este cea in care sa gatesti, sa speli, sa ingrijesti copiii dar sa fii batuta, jignita, umilita. Asta nu o accepta de dragul copiilor, dragul acesta la care tu gandesti este ce poate fi mai rau pentru pruncii tai, este crima!
Plangi, striga, cere ajutor pentru ca ceilalti sa auda si sa te protejeze. Iesi dintre cei 4 pereti sumbri ai casniciei voastre, cauta drumul sa fii fericita.
Iar legea…legea care sa apere aceste mame nu exista. Acel ordin de restrictie este degeaba, este scris pe o hartie si acolo ramane. Dincolo de asta, tatal, criminalul tau si al viitorului copiilor tai iti curma bucuria de a trai. Trai pe care il visai bun, doreai sa schimbi vietile tinerilor de astazi, sa schimbi perspectiva familiei de astazi, familie in care, copil fiind si tu ai fost ranita. Ceea ce ai trait te-a facut sa vrei sa schimbi asta, sa ii dai si lui posibilitatea de a fi fericit pentru ca asa nu mai erati nici voi si nici pruncii vostri. Dar ce a inteles el, in nebunia lui, este departe de ceea ce trebuie sa existe pe acest pamant.

Drum lin…

Se duc ‘batranii’ nostri si iau cu ei povestile de suflet. Iau povete ce ne-au stat drept exemplu. Duc cu ei mangaierile blande, aducatoare de liniste si protectie. Ne luam ramas bun de la ei cu tristete si durere. Stim ca nu vom mai avea bucuria lor, vorbele pline de dragoste. Se duc toate, odata cu ei. Ramanem goi, iar golul acesta nu il va umple nimic si nimeni. Am crescut in bratele lor, am plans tot aici, am capatat curaj, am sperat si am visat, in caldura bratelor lor.
Cat de mult inseamna bunicii in viata noastra? Mult tare!
Ne-am format vazandu-i buni si tandri, rabdatori si puternici. Am crescut bucurandu-ne si veselindu-i. Am stiut respectul pentru ei si am pretuit timpul lor pentru noi. Am stiut eforturile nemasurate si renuntarile lor.
Ne-au dedicat ceea ce au avut si ce nu au avut. Au amprentat sufletele nostre cu emotie si bunatate. Ne-au sculptat personalitatea, invatandu-ne sa ii iubim pe ceilalti ca si cum toti ar fi prietenii nostri.
Ne-au conturat oameni, oamenii de astazi si de maine.

Supraomeneasca dragoste am primit, cu darnicie si simplitate.

Sa-i cinstim. Aici sau ”acolo”, sa-i cinstim!

Sarutul lor pe fruntea mea. Emotie gatuita de lacrimi. Bucurie fara contur. Mandrie de prin stele.

Ii imbratisez si-i iubesc fara cuvinte. Acum ii strang in brate mai tare. Mi-am potolit plansul si imi sterg lacrimile…vecinul nostru de plaja doar ce si-a regasit minunea, pierduta de zeci de minute pe plaja. Ne jucam linistiti la umbra, cotrobaiam in nisip si-l modelam impreuna. Ne scaldasem mult, chicotind prin valuri. Obositi, ne-am retras la umbra. Cu coada ochiului vadem o miscare nefireasca, pentru un om aflat in concediu. Un tanar isi zbate gandurile intre speranta si agonie. Fuge, fuge fara noima, se intoarce in acelasi loc, pleaca iar. In nelinistea lui, am inteles cautarea surda. Mai departe, sotia lui cauta aproape ingenunchiata in nisip…pe fetita lor. Era langa ei acum 2 minute, era aici, isi strigau…Am luat copii de mana si ne-am intersectat. Atat ne-a spus, are slipi roz..aratandu-ne cu mana inaltimea ei…si a plecat. Prin nisipul fierbinte am luat-o la pas, multi copii, multe fetite, multi slipi roz…m-am pus pentru un moment in locul lor si am cautat mai disperata copilul, am intrebat….pentru cateva clipe am privit cutremurata marea, linia cea mai indepartata si m-am rugat sa fie pe uscat. Asa a fost, dupa cautari, am gasit-o de mana unei mame care incerca sa o linisteasca, vazandu-ne, s-a linistit si ea. I-am strigat tatal, era disperat, auzea strigatele insa nu isi putea concentra atentia catre noi…ne-a vazut, a venit ingenunchiat, n-a zis nimic, a strans-o in brate, cateva zeci de minute a crezut ca nu o va mai avea la piept…lacrimile ii curgeau precum unui copil, mama a venit aproape in lesin, i-a imbratisat! Am plans, toti, am tremurat de teama a ceea ce se putea intampla, am primit o lectie, copiii mei la fel. Am ramas tinandu-i de mana ca si cum ii regasisem si eu, au fost langa mine dar ceea ce am simtit a fost cutremurator. Ne-am reintors la joaca dar nimic nu a mai fost ca pana atunci.

Ii iubesc mai tare. Mai cu drag. Mai cu dor.

Am daruit si am primit in dar. Asta as spune, in cateva cuvinte, despre ziua in care, anul acesta, m-am sarbatorit.

An de an, aceasta zi, speciala pentru mine, ma gasea in spatiul biroului, vorbind si dand mesaje la dublu fata de o zi normala, dar anul acesta am simtit sa fac altceva. S-o daruiesc.
M-am gandit la proiectul asociatiei Noi Orizonturi – Familia, prin care schimba viata copiilor suferinzi de strabism. Eram oricum necajita pentru ca nu reusisem sa merg alaturi de acesti copii la consultatiile lor, pentru a-i tine de mana si a le da curaj. Asa ca, stabilit a fost, la ora 10 fix eram la clinica. Ma vad cu Victor si Sami si incepem discutia despre ce urma sa se intample. Stapana pe mine, desi extrem de emotionata de regula, in preajma copiilor suferinzi, imi propun sa fiu tare. Mi-a si reusit ”la suprafata” insa mi-am inghitit frecvent, lacrimile.

Dario, doi anisori, un copil vesel tare, m-a cucerit cu fatuca lui. Mama lui, apasata de griji si de lipsuri, reusea totusi sa-si arate zambetul. Cu probleme oftalmologice de mic, nu mai poarta ochelarii, fiind varsta prea frageda pentru a intelege ca ii sunt benefici. Imbujorat si vesel. Nu pare sa simta eforturile mamei lui de a avea hrana….

Aurel sau Aurica, cum il alinta toti. Pe langa strabism are si probleme de comunicare. Face frecvente drumuri din Craiova catre Bucuresti pentru terapie si tratamente. Astazi nu face exceptie. Este trezit de la 4 dimineata dar nu-si demasca oboseala ci ia la pas holurile clinicii, pe toata perioada consultatiei.
Alti frumosi si buni trec pragul cu speranta. Copii care altfel nu ar avea aceasta sansa. Pitici care nu au iesit din satul lor pana acum, cu mari probleme sociale, cu teama de necunoscut, isi dau drumul lacrimilor pe obrajii arsi de soare. Tremura de emotii. Insa mediul unde ajung este unul unde se respira iubire. Odata intrati aici sunt inbratisati si usor, usor isi lasa teama la usa.
Acestor minuni le sunt puse la dispozitie tratamentele necesare ori le sunt daruiti ochelari pentru corectarea problemelor. Alteori sunt programati pentru operatii, la finalul carora sunt ca toti ceilalti, nu isi mai poticnesc privirea in pamant, zambesc cu incredere, recapatandu-si astfel bucuria vietii.

Frumoasa si emotionanta zi!
Minunata dragostea pentru oameni!