Cat de bine era in bratele mamei, eu mica fiind. Viata era o joaca si nu o ”joaca” serioasa precum cea de astazi ci o harjoneala frumoasa. Lucrurile pe care le faceam atunci erau mici, cu repercusiuni mici, astazi totul se intampla cu repercusiuni mari. Caci griji si suparari poposeau pe umerii mamei, cernea trairile ce aveau sa ma atinga si sa ma incarce negativ. Era scut pentru rautatile celorlalti. Imi proteja sufletul.

Mama imi impletea dragostea de parinte in par, imi iubea puritatea si-mi zambea necontenit…nu mai intalnesc niciunde, asta, astazi.

Intrebare: Cine m-a croit om mare, m-a-ntrebat si pe mine?!
Am inaintat in viata si am intrat in ”jungla”, m-am trezit cu responsabilitatea in mana, cu decizii de luat, cu asteptari din partea celorlati si cu parsivul stres, macinandu-mi bucuria.
In nebunia ”cresterii” mele mi-am cautat si imi caut zilnic echilibrul. Am descoperit si descopar inca, remedii pentru mangaierea sufletului, mici sclipiri de veselie, scurte opriri in loc, trezire si constientizare a prezentului.
As vrea sa fiu din nou copil, sa ma las impresionata de ”nimicuri” si sa uit repede faptul ca am fost ranita. Sa pasesc cu curaj si sa dau rapid uitarii ziua de ieri, bucurandu-ma, cu toata fiinta, de astazi.

M-as mai cuibari la pieptul mamei!