Cat de buna ar fi lumea daca cei care o locuiesc, ar ierta. L-ar ierta pe cel din autobuz care din pricina imbulzelii l-a calcat ori l-a impins si asta in locul privirilor acuzatoare, aruncate peste umar. Ar ierta omul care, intr-un moment mai greu pentru el, ii spune un cuvant nelalocul lui. Ar ierta prietenul care nu l-a sunat pentru ca ” s-a luat cu altele ”. Ar ierta!

Trebuie sa avem ingaduinta fata de cel de langa noi, sa-i oferim prezumtia de nevinovatie, sa intelegem exact momentul si asta inainte de a-l arata cu degetul…si in definitiv, cine suntem noi sa judecam pe altcineva?! Daca poate fi o persoana catre care sa fiu acida si sa imi vars naduful unui moment, aceea sunt eu.
Vremurile dificile pe care le traversam, stresul pe care nu il putem controla, grija zilei ce urmeaza, ne ocupa timpul si ne dau cu greu voie sa rezonam cu problema aproapelui. Ne impiedica sa vedem mai departe decat un simplu conflict si cu atat mai putin sa vedem cauza, pentru ca, gandind spre cauza putem gasi circumstante atenuante, oferind astfel iertarea.
Nu cara cu tine bagajul ingreunat de ranchiuna si suparare, descarca-l gradual, pentru ca nici iertarea nu poate veni in secunda doi, este nevoie de timp si de bunavointa, de intelegere a celuilalt asa cum, om fiind, poti calca dincolo de ” perfectiune ” in orice moment, cautand apoi iertarea in sufletul celuilalt.

Deci, iarta.

” Iertarea este mireasma pe care violeta o lasa pe calcaiul care a strivit-o ”
Mark Twain