”Mancam cu polonicul” nemultumirea si respiram, cu nesat, tristetea.

Oricat de blanda ar fi viata noastra, pentru ca nu avem acel ”ceva”, nu avem de fapt nimic. Ne-am obisnuit sa ne plangem pentru lipsa lucrurilor dar nu multumim pentru existenta lor.
Nemultumirea ne conduce catre cararea presarata cu frustrari, rupturi si durere. Zambim pentru o clipa zgomotos si restul timpului il rezervam incruntarii. Reprosam cand soarelui, cand furtunii.
Ravnim la ceea ce are celalalt dar daca am privi mai detasat am realiza ca avem acelasi lucru.
Vrem paharul plin, n-ar strica cu varf dar nu ne intrebam daca ne si foloseste la ceva, daca ”investitia” aduce ”profit” in sufletul nostru. Uitam rapid momentele bune, in care lucrurile ni s-au asezat frumos in cale dar tinem cu sfintenie minte clipele cand ceva ne-a pus piedica si mai mult decat atat, cautam vinovatii, suntem neiertatori cu noi, ne punem la zid…pe coji de nuca, eventual!
Cand ni se aseaza in cale o noua zi, haotica si lipsita de sens, sa ne oprim in loc, sa respiram adanc si sa purtam o discutie cu noi…sa luam evenimentele spre care privim cu nemultumire ca pe niste intamplari firesti…singurul lucru pe care il putem face este sa facem curat printre ele.

Nemultumirea naste drame, greu de dus…iar multi dintre noi, daca nu au motive, le inventeaza…

Fericirea sta in lucrurile simple…sa nu le trecem cu vederea pentru ca riscam sa cautam, pana la sfarsitul vietii, ceva ce ne scapa zilnic printre degete.