Obisnuiesc sa imi arunc frecvent privirea catre cer, sa descopar acolo un raspuns ori o stare, sa vad imensitatea lui si sa o gasesc in sufletul meu, sa zaresc puritatea prin albastrul lui si sa incerc sa ma adun. Trag aer adanc in piept, oftez cand simt si intreb…intreb ce si cum sa fac. Caut raspunsurile sufletului meu. Ma linisteste si imi da suflu de care am nevoie in momentele de cumpana. Dibuiesc cararea pe care sa pasesc, linistea care sa ma sprijine macar pentru cateva clipe.
Adesea, oamenii cu care ma intersectez au privirea in pamant, sunt impovarati si nesiguri in vremuri haotice. Sunt adusi de spate, incruntati si grei. Apasati de griji si nevoi. In vremuri moderne, oamenii isi ascund adevarata triste a sufletului dupa un zambet aproape perfect.
Pozitia corpului este musai sa fie dreapta, privirea orientata in sus, de unde sa observi mai abitir lucrurile si sa le poti imbunatati. Sa gasesti speranta.
Cum poti sa traiesti astazi daca nu crezi in maine? Cum sa reusesti sa ajungi la ceea ce visezi daca nu ai linistea care sa te manuiasca, sa te alunge de pe drumuri gresite si sa-ti sfatuiasca trupul catre carari, chiar daca grele, iesite din zona de comfort, dar avand la capatul celalalt satisfactie, zambet, triumf pentru suflet.

Ne intuneca ganduri necesar de inutile, ne ”omoara” societatea in care ne dam coate pentru a inainta, suntem fiii tarii de niciunde dar cu toate astea nu avem voie sa privim in pamant, nu avem voie sa ne rusinam de ceea ce suntem. Avem nevoie de sperata.

Fiecare isi coloreaza sufletul in culorile proprii, eu, precum cerul, in albastru…☺