Cand vorbim despre dor, fiecare percepe in felul lui si gusta cu buzelele lui trairile dorului. Dorul navaleste fara sa anunte…un sunet, un loc, un nume, un final de melodie…toate acestea si multe altele ne acapareaza, ne blocheaza pentru cateva clipe acolo unde se duce gandul, acolo unde doar dorul stie…si ne plimba cu dor.

Mi se intampla sa imi fie dor de locuri, oameni, gusturi…de cate ori nu am asemanat un loc cu o aroma, pana acolo incat sa inchid ochii si sa ma simt de-a casei. De mica, am intiparit in minte, mirosul locului unde au trait bunicii mei si unde imi petreceam, nemaipomenit, vacantele. Coboram din tren si adulmecam cu nesat aerul, care nu era decat acolo atat de…altfel.

Dorul de copilarie este dulce, jucaus, ne aduce zambet pe fata, ne face sa simtim cum era atunci cand inca nu cunosteam rautatea ori grijile, cand placinta era cea mai buna mancata cu mainile murdare, cand sotronul ori saritul coardei ne ocupa mare parte din timp…timp ce se scurgea lin iar noi eram sinceri si naivi.

Dorul de oameni…cei cu care ne-am bucurat sau am plans dar care ne stau in suflet, ocupand coltisorul acela pe vecie. Ne amintim vorbe, lucruri ori timp bun, scurs langa ei. Frumos dorul de oameni.

Dor de casa, de perna ta in care ti-ai pus fata, cand trista si abatuta, cand bucuroasa si nerabdatoare, cartea prin care calatoreai cu gandul, locul unde iti primeai prietenii, strada ta – martora a cazaturilor cu bicicleta, scoala cu amintirile ei…toate, toate stau de veghe inauntrul nostru si ne ajuta sa ne regasim atunci cand ne pierdem.

Trebuie sa vietuim cu dor, sa traim langa cufarul cu amintiri si din cand in cand sa ii deschidem capacul pentru a ne ”povesti” cate ceva.

…si…sa trecem frumos prin SINGURA viata, construind lucruri de nedat uitarii, care sa ne convinga sa
” intoarcem capul” cu dor, catre ieri…