Mi-am dorit sa am copii si abia asteptam sa simt dragostea pentru ei si dragostea lor pentru mine. Pana sa am aceasta ocazie, i-am ascultat cu atentie pe cei care erau atinsi de aceste tandre sentimente si nu mi se parea nimic mai maret dar odata ajunsa in postura cu pricina, am realizat ca era ceva mai maret decat ce traiam, purtata de povestirile prietenelor mele, mame….Era ceea ce simteam tinand in brate minunea atat de mica, imbratisand ceea ce am avut in pantec si adulmecand mirosul acela unic, mirosul copilului meu. Nimic din ce credeam inainte nu se potrivea. Mi-am putut doar imagina, in linii mari, ce inseamna sa fii mama, insa departe de iubirea ce avea sa imi scalde sufletul.

Visul era implinit, de acum nu mai eram singuri si daca pana atunci mai puteam spune ”vedem noi” incepand de atunci mai exista si un ”dar”. Postura de parinte ne-a scolit brusc, ne-a ascutit simturi despre care nu stiam nimic pana atunci. Mi-am dat seama ca pot si am habar sa il cresc chiar si daca este primul…instinctul acela de parinte despre care citim frecvent in carti, chiar exista. Ne nastem cu el si il dezvoltam odata cu cresterea pruncilor nostri.
Perioada in care ne-am cunoscut reciproc a fost una mai greoaie. A durat ceva pana cand ne-am imprietenit si am invatat ”limba” lui, desi cuvintele nu existau decat dintr-o parte. Ne-am oferit zambete de neuitat. Si, da, stiu inca de mici, cateva tehnici de manipulare:).
Cum timpul numara grabit, iata ca am luat pas cu pas momentele de la statul in fund, mersul in picioare si pana astazi, la mersul pe bicicleta.
Aaaa, am omis probabil sa va spun ca sunt doi flacai la numar, doi nabadaiosi, dar doua suflete bune si vesele. Ce reprezinta ei pentru mine….? Motivatia de a pleca de acasa si de a ma intoarce tot acasa, prag al usii unde ii zaresc seara de seara, ghidusi si nerabdatori. Ochi prin a caror stralucire gasesc bucuria zilei de maine. Zambet de care mi se face dor pe parcursul zilei.
Si, apun timpuri, se duc momente atat de hazlii cand ei sunt plini de surprize si rezultatele faptelor lor sunt de multe ori intre ras si plans. ” Va povestesc una…Zi de sambata, niste prieteni cu fiica lor ne fac o vizita si, lasand copiii in liniste si joaca, ne ”adapostim” la un pahar de vorba. Mai trecem din cand in cand pe la copii, toate bune, nesperat de bune. Bate la usa, pe partea cealalta a pragului, un tanar care imi pune o intrebare simpla dar m-a pus atat de tare in dificultate ca nu stiam sa mai vorbesc. Buna ziua, nu va suparati, de la dvs se arunca cu jucarii pe geam?! Poftim?! Imi repetati, va rog. Repeta omul…A, da, el este micutul, l-am vazut la fereastra…(ce moment si-a ales si Lucas sa tranziteze holul). Tanarul insista sa imi arate pe unde i-a trecut o jucarie si nu uita sa imi mentioneze ca sigur nu mai avem jucarii in casa…( nestiind probabil numarul acestora ). Eu, rosie ca racul, imi cer scuze, etc… ne despartim ”cu strangeri de mana” in vreme ce se asterne linistea si ma uit pe geam. O mare de jucarii, scutur vita de vie si incep sa cada alte cateva care nu au ajuns inca in gradina. Pe langa toate astea…si doua cearceafuri tot in fata blocului…de cine au fost stranse jucariile? De noi, mamele copiilor! ☺”

Ne pregatim de scoala si respectiv gradinita. Au crescut ei si am crescut si noi, parintii lor. Am invatat impreuna sa ne jucam si sa iubim viata.

Rolul de mama?..ce intrebare! Unul binecuvantat!