La aeroport, copiii isi conduc parintii. Catre speranta si cele necesare dar…ce ramane inaintea acestor porti? Dar dincolo de ele?

S-au terminat sarbatorile si odata cu ele, timpul petrecut de cei mici alaturi de parintii cu care, in restul anului, vor mai vorbi doar la telefon. Tristi chiar indurerati, isi tin parintele de mana. Nu le-ar mai da drumul si oricum nu inteleg de ce trebuie sa isi simta sufletul gol inca un an. Mana le tremura, se apropie despartirea aia pe  care o viseaza multe nopti si care ii fac sa se trezeasca plangand. Ii lasa nefericiti…Ar vrea sa opreasca timpul. Sa ramana acolo imbratisati. Nu mai vor sa taca atunci cand ceilalti copii povestesc despre parintii lor. Nu isi mai pot pregati poeziile pentru serbare fara ca ei sa ii poata asculta. Nu mai vor diplomele pentru bune rezultate, fara ca parintii sa fie acolo, sa ii priveasca cu dragoste. Nu mai vor decat bratele lor in care sa se scalde cu bucurie, unde sa isi alinte copilaria, unde sa planga si sa rada, unde sa se simta ca ceilalti. Suferinta lor lasa rani.
Nimic nu mai intoarce momentele acestea. Nimeni nu mai poate vindeca plansul lor. Nimeni nu le mai poate aduce odihna in noptile grele in care se trezesc fara caldura parinteasca.

Pe partea celalta, parintele isi inghite lacrimile. An de an, la plecare, isi propune sa fie ultimul. Spera sa nu mai lase acasa tristete dar nevoile il imping catre alt si alt an. Simt neputiinta. Simt durere. Dar cel mai adanc injunghie suferinta copiilor, prinsa in tablou cand lacrimile se rostogolesc din ochii lor mici.

Mangaietoare dragostea bunicilor cu care raman dar nu atat cat au nevoie. Bunicii plang alaturi de ei. Grea piatra de dus, greu destin, greu de tinut in echilibru fragilitatea acestor micuti. Greu de acoperit iubirea unui parinte. Greu de tot!

Dor imposibil de scris pe hartie…