Traieste simplu asa cum te-ai nascut, la ce-ti folosesc lucrurile complicate?!

Recent am citit ceva ce mi-a placut…
 “Simplitatea inseamna sa faci calatoria acestei vieti doar cu bagajul strict necesar”
Bagajele, mai mult decat necesare ale vietii, pot fi lucrurile pentru care ne consumam energia in van.

Traieste simplu asa cum umblam in picioarele goale prin curtea bunicilor nostri. Uff, ce viata buna, ce clipe de inchis ochii si amintit!

Traieste simplu asa cum o faceau ai nostri parinti, cand erau tineri. Nu aveau multe, foarte multe, din cele ce ne usureaza noua existenta, astazi dar erau veseli. Sarbatoreau ”nimic” dar dansau si cantau

Traieste simplu. Urca pe bicicleta si da-te la vale! Gandurile iti sunt frumos cernute, lasand loc bucuriei.
Sa va povestesc ceva ce mi-a ridicat sentimentul de admiratie la superlativ….venind de la serviciu, pe bicicleta, m-am intersectat cu un tatic, tot pe bicicleta dar lucrul fabulos de frumos vine din faptul ca in spatele lui erau doua scaune pentru copii, ocupate cu doua perechi de ochi albastri care m-au privit la fiecare oprire. Mi-au zambit si mi-au facut cu mana pret de 10 minute, cat a durat drumul nostru comun. Enorm tablou!

Traieste simplu…stiti cum suna tristetea pierderii din gura unui sot…? Si momentul cand lucrurile materiale nu mai fac sens?
“….Am facut impreuna lucruri, am stat departe de copiii nostri pentru a le asigura o viata cu ce au nevoie, am plans de dorul lor si am adormit nopti, fara numar, imbratisand perna, in locul trupurilor lor firave si iubitoare. Am strans nenumarate ore vorbite la telefon, vorbe goale, vorbe inecate de plans si dor. Am aflat tot prin telefon ca, copilul meu a primit coronita la scoala. Mult timp am neglijat semnalele bolii. Ne-am intors, am construit impreuna o casa mare, foarte mare, o curte imensa, plina de flori, asa cum ii placea ei…dar acum, dorm pe o margine de pat….ea nu mai este..nimic nu mai face sens! “

Traieste simplu, deci, incearca sa strangi amintiri care sa-ti sufoce batranetile, de dragul depararii lor. Lasa lucrurile pe un plan secund, posibil sa nu-ti mai foloseasca decat pana la un moment dat…

Traieste simplu…traieste clipa ce ti se asterne la picioare…

Ce regretam odata ajunsi in posturi grele ale vietii, prinsi in ghearele bolii ori impovarati de hainele batranetii…

Regretam ca nu am petrecut mai mult timp cu cei dragi, parinti ori bunici s-au dus, fara sa stie dragostea noastra pentru ei iar joaca cu copii nostri a fost insuficienta.

Suntem tristi pentru ca nu am calatorit mai mult, pentru ca nu am cunoscut mai multi oameni, mai multe locuri si nu ne-am incarcat sufletul cu amintiri pe care sa le depanam acum.

Ne apasa tristetea pentru ca am ramas in locuri ce ne-au facut rau, un job facut fara pasiune, un grup unde nu ne mai regaseam, o relatie ori o casatorie.

Ne facem procese pentru ca nu ne-am ascultat suficient parintii, nu am invatat la scoala atat cat ar fi trebuit, nu am aplicat ceea ce am invatat ori am ramas cu idei nepuse in practica.

Nu putem ierta faptul ca nu ne-am distrat mai mult, nu am fost recunoscatori la timp, nu am ras cu pofta si ca am aplecat urechea la vorbele celor de langa noi care ne-au si influentat deciziile.

Regretam faptul ca ne-am neglijat sanatatea, faptul ca am pus pe ultimul loc miscarea si alimentatia.

Aratam cu degetul momentele in care, prin modul de a privi lucrurile, ne-am pus limite si am influentat capital rezultatele actiunilor noastre si ale celor de langa noi…si asta in ciuda constientizarii faptului ca pozitivitatea ajuta.

Am da timpul inapoi pentru a ne bucura mai mult de momentele frumoase, pentru a canta mai mult, pentru a dansa, pentru a zambi din abundenta celorlalti.

Nu vom uita ca am ezitat sa luam decizii si ca nu ne-am asumat riscuri in dragoste, spunand atat de rar ” te iubesc ”.

Suntem necajiti pentru ca am fost marionetele societatii si ne-am lasat influentati in proportie prea mare de aceasta.

Am fi vrut sa avem ocazia sa facem mai multe pentru cei de langa noi, am fi vrut sa dam frau liber altruismului si am fi vrut sa nu fi fost rai.

Regretam ca nu ne-am insusit rabdarea, calitate ce ne-ar fi facut sa avem o lista mult mai mica de pareri de rau.

Cunoscand regretele celorlalti, putem sa ajungem in locul lor mult mai satisfacuti de calitatea vietii noastre, prin dobandirea lectiilor de viata.

Mi-am dorit sa am copii si abia asteptam sa simt dragostea pentru ei si dragostea lor pentru mine. Pana sa am aceasta ocazie, i-am ascultat cu atentie pe cei care erau atinsi de aceste tandre sentimente si nu mi se parea nimic mai maret dar odata ajunsa in postura cu pricina, am realizat ca era ceva mai maret decat ce traiam, purtata de povestirile prietenelor mele, mame….Era ceea ce simteam tinand in brate minunea atat de mica, imbratisand ceea ce am avut in pantec si adulmecand mirosul acela unic, mirosul copilului meu. Nimic din ce credeam inainte nu se potrivea. Mi-am putut doar imagina, in linii mari, ce inseamna sa fii mama, insa departe de iubirea ce avea sa imi scalde sufletul.

Visul era implinit, de acum nu mai eram singuri si daca pana atunci mai puteam spune ”vedem noi” incepand de atunci mai exista si un ”dar”. Postura de parinte ne-a scolit brusc, ne-a ascutit simturi despre care nu stiam nimic pana atunci. Mi-am dat seama ca pot si am habar sa il cresc chiar si daca este primul…instinctul acela de parinte despre care citim frecvent in carti, chiar exista. Ne nastem cu el si il dezvoltam odata cu cresterea pruncilor nostri.
Perioada in care ne-am cunoscut reciproc a fost una mai greoaie. A durat ceva pana cand ne-am imprietenit si am invatat ”limba” lui, desi cuvintele nu existau decat dintr-o parte. Ne-am oferit zambete de neuitat. Si, da, stiu inca de mici, cateva tehnici de manipulare:).
Cum timpul numara grabit, iata ca am luat pas cu pas momentele de la statul in fund, mersul in picioare si pana astazi, la mersul pe bicicleta.
Aaaa, am omis probabil sa va spun ca sunt doi flacai la numar, doi nabadaiosi, dar doua suflete bune si vesele. Ce reprezinta ei pentru mine….? Motivatia de a pleca de acasa si de a ma intoarce tot acasa, prag al usii unde ii zaresc seara de seara, ghidusi si nerabdatori. Ochi prin a caror stralucire gasesc bucuria zilei de maine. Zambet de care mi se face dor pe parcursul zilei.
Si, apun timpuri, se duc momente atat de hazlii cand ei sunt plini de surprize si rezultatele faptelor lor sunt de multe ori intre ras si plans. ” Va povestesc una…Zi de sambata, niste prieteni cu fiica lor ne fac o vizita si, lasand copiii in liniste si joaca, ne ”adapostim” la un pahar de vorba. Mai trecem din cand in cand pe la copii, toate bune, nesperat de bune. Bate la usa, pe partea cealalta a pragului, un tanar care imi pune o intrebare simpla dar m-a pus atat de tare in dificultate ca nu stiam sa mai vorbesc. Buna ziua, nu va suparati, de la dvs se arunca cu jucarii pe geam?! Poftim?! Imi repetati, va rog. Repeta omul…A, da, el este micutul, l-am vazut la fereastra…(ce moment si-a ales si Lucas sa tranziteze holul). Tanarul insista sa imi arate pe unde i-a trecut o jucarie si nu uita sa imi mentioneze ca sigur nu mai avem jucarii in casa…( nestiind probabil numarul acestora ). Eu, rosie ca racul, imi cer scuze, etc… ne despartim ”cu strangeri de mana” in vreme ce se asterne linistea si ma uit pe geam. O mare de jucarii, scutur vita de vie si incep sa cada alte cateva care nu au ajuns inca in gradina. Pe langa toate astea…si doua cearceafuri tot in fata blocului…de cine au fost stranse jucariile? De noi, mamele copiilor! ☺”

Ne pregatim de scoala si respectiv gradinita. Au crescut ei si am crescut si noi, parintii lor. Am invatat impreuna sa ne jucam si sa iubim viata.

Rolul de mama?..ce intrebare! Unul binecuvantat!

Cand vorbim despre dor, fiecare percepe in felul lui si gusta cu buzelele lui trairile dorului. Dorul navaleste fara sa anunte…un sunet, un loc, un nume, un final de melodie…toate acestea si multe altele ne acapareaza, ne blocheaza pentru cateva clipe acolo unde se duce gandul, acolo unde doar dorul stie…si ne plimba cu dor.

Mi se intampla sa imi fie dor de locuri, oameni, gusturi…de cate ori nu am asemanat un loc cu o aroma, pana acolo incat sa inchid ochii si sa ma simt de-a casei. De mica, am intiparit in minte, mirosul locului unde au trait bunicii mei si unde imi petreceam, nemaipomenit, vacantele. Coboram din tren si adulmecam cu nesat aerul, care nu era decat acolo atat de…altfel.

Dorul de copilarie este dulce, jucaus, ne aduce zambet pe fata, ne face sa simtim cum era atunci cand inca nu cunosteam rautatea ori grijile, cand placinta era cea mai buna mancata cu mainile murdare, cand sotronul ori saritul coardei ne ocupa mare parte din timp…timp ce se scurgea lin iar noi eram sinceri si naivi.

Dorul de oameni…cei cu care ne-am bucurat sau am plans dar care ne stau in suflet, ocupand coltisorul acela pe vecie. Ne amintim vorbe, lucruri ori timp bun, scurs langa ei. Frumos dorul de oameni.

Dor de casa, de perna ta in care ti-ai pus fata, cand trista si abatuta, cand bucuroasa si nerabdatoare, cartea prin care calatoreai cu gandul, locul unde iti primeai prietenii, strada ta – martora a cazaturilor cu bicicleta, scoala cu amintirile ei…toate, toate stau de veghe inauntrul nostru si ne ajuta sa ne regasim atunci cand ne pierdem.

Trebuie sa vietuim cu dor, sa traim langa cufarul cu amintiri si din cand in cand sa ii deschidem capacul pentru a ne ”povesti” cate ceva.

…si…sa trecem frumos prin SINGURA viata, construind lucruri de nedat uitarii, care sa ne convinga sa
” intoarcem capul” cu dor, catre ieri…