Sufletele slefuite de incercari dureroase, sunt pretioase asemenea diamantelor.

Aud necazul celorlalti fara ca cineva sa strige dupa ajutor. Plang alaturi de copiii fara parinti, de animalele fara stapan, de batranii fara sprijin, de sufletul fara alinare.
Sunt oameni frumosi, si daca vreodata au gandit ca lor nu li se poate intampla, acum nu o mai fac. Stiu cum e si pe partea cealalta a drumului prin viata, au simtit pe buze amarul si pentru ca stiu ce gust are, sunt bravi in fata suferintei.

Daca s-au crezut vreodata deasupra tuturor, astazi prefera sa stea jos, umili, fara a cere prea multe ”cerului”. Considera ca au suficient si nu ezita sa imparta. Nu se lasa rugati ci roaga sa li se accepte mana de ajutor. Vad dragostea oamenilor chiar si pe fruntea incretita si incrancenata. Dar mai presus de toate, iarta si iubesc!
Lectiile grele vin in viata noastra atunci cand nu ne mai regasim, pentru a ne ajuta sa fim din nou, noi.

Sa fim noi, deci!….fara a fi strabatuti de suferinta, fara a plange!

Suntem muritori cu totii iar timpul intra cu repeziciune in ”sac”. Sa ne bucuram si sa ii bucuram pe ceilalti.

Sa ai langa tine omul cu care sa pasesti cele mai inalte creste ale muntilor, brat la brat…

Sa-ti citeasca privirea, sa-ti simta pasul si sa-ti iubeasca simplitatea.

Sa pui langa tine zambetul pentru tot restul vietii si sa adaugi bucurie pentru a o trai cu pasiune si drag.

Sa ”castigi” un barbat si un tata exemplu pentru cei din jur si pentru copiii lui. Sa aiba joaca unui copil, impletita cu seriozitatea unui ”stalp” de familie…frumos impletita.

Sa tratezi cu tine, in cele mai ascunse coltisoare ale sufletului si sa alegi cu usurinta, pe acela care sa fie acolo, oricand vorba nu va putea fi rostita dar totusi sa o auda si sa-ti raspunda.

Sa ai iubire!

! Am construit impreuna si am tesut armonie ! Te iubesc…!

Oameni care fac bine, cu lejeritatea cu care multi dintre noi doar dormim! Asa se poate traduce frumusetea sufletelor ce le stau in piept.

Sunt onorata sa cunosc, de o perioada de timp ”o mana” de OAMENI buni. Ironia a facut sa ne intalnim in momente triste dar care au impactat atat asupra vietii mele cat si a vietii lor. Se prezinta simplu….Asociatia Noi Orizonturi Familia. Si sunt o familie! Una plina de iubire pentru oameni. Cand le vezi dorinta de a vindeca ranile celorlalti, mai ca i-ai categorisi ca fiind nepamanteni.
Imbratisarile lor transmit dragoste si ”absorb” tristetea.

Ne-am vazut de curand, la o “masa rotunda”, cu dorinte bune si gandul la ceilalti. Ii stiam si nu credeam sa ma mai surprinda ceva la ei dar asta pana cand a venit intrebarea: Pe cine sa mai ajutam?…alaturi de: Trebuie sa identificam oameni care au nevoie de noi, de zambetul nostru…Recunosc ca am ramas blocata. Oaaau! Cautam oameni pe care sa ii ajutam?!!

Iubesc copiii, multi primind deja a doua sansa cand, operati pentru afectiunea numita strabism, le-au ramas indatorati o viata. Pot acum pleca in acelasi moment de la linia de start cu ceilalti si pot lua viata in piept fara frustrari si nedreptati.

Pe alti pui de oameni, i-au prins de mana, mergandu-le brat la brat, pe drumul anevoios al luptei, cu nemilosul cancer.

Au langa ei voluntari care pun semnul egal intre altruism si viata. Multi dintre acestia le-au copiat comportamentul si au ramas langa ei, tesand bucurie acolo unde pasesc.

Isi confunda viata particulara cu proiectele de suflet…desi, daca ma gandesc mai bine, pentru ei este acelasi lucru. Pragul casei lor este trecut de cele mai multe ori cu scopuri nobile.

Suflet ”pe paine”!

Ii ador si le doresc sanatate pentru ca daca ei sunt, multi isi vor gasi alinare si bucurie!

https://www.noiorizonturifamilia.ro/ro/

Cat de bine era in bratele mamei, eu mica fiind. Viata era o joaca si nu o ”joaca” serioasa precum cea de astazi ci o harjoneala frumoasa. Lucrurile pe care le faceam atunci erau mici, cu repercusiuni mici, astazi totul se intampla cu repercusiuni mari. Caci griji si suparari poposeau pe umerii mamei, cernea trairile ce aveau sa ma atinga si sa ma incarce negativ. Era scut pentru rautatile celorlalti. Imi proteja sufletul.

Mama imi impletea dragostea de parinte in par, imi iubea puritatea si-mi zambea necontenit…nu mai intalnesc niciunde, asta, astazi.

Intrebare: Cine m-a croit om mare, m-a-ntrebat si pe mine?!
Am inaintat in viata si am intrat in ”jungla”, m-am trezit cu responsabilitatea in mana, cu decizii de luat, cu asteptari din partea celorlati si cu parsivul stres, macinandu-mi bucuria.
In nebunia ”cresterii” mele mi-am cautat si imi caut zilnic echilibrul. Am descoperit si descopar inca, remedii pentru mangaierea sufletului, mici sclipiri de veselie, scurte opriri in loc, trezire si constientizare a prezentului.
As vrea sa fiu din nou copil, sa ma las impresionata de ”nimicuri” si sa uit repede faptul ca am fost ranita. Sa pasesc cu curaj si sa dau rapid uitarii ziua de ieri, bucurandu-ma, cu toata fiinta, de astazi.

M-as mai cuibari la pieptul mamei!