Oamenii plang, plang de bucurie ori de tristete, plang fie ca sunt femei ori barbati si plang chiar daca vor sau nu. Lacrimile vin ca o eliberare a ceea ce gandim, simtim si care ne incarca sufletul. Le putem spune deci, ” emotiile sufletului ”. Probabil nu o data ati resimtit linistea oferita de o repriza de plans. Adesea ati gasit raspunsul la intrebarile care va apasau si asta imediat ce v-ati sters lacrimile. Si daca inainte totul era negru, odata consumat momentul, situatia a capatat, cu siguranta, o nuanta mai deschisa. Vigoarea pesimismului si nervozitatii paleste brusc lasand sa rasara din noi chiar si un zambet.

Lacrimile, spun vorbele pe care gura nu le poate articula. Sunt semn de curaj si autenticitate, sunt dovada vie ca suntem oameni.
Infranarea acestui fenomen poate avea efect invers, incarcatura emotionala negativa gasindu-si un loc confortabil in sufletul nostru.

Si baietii plang cateodata! Da si ei o fac si este indicat sa o faca. Dar nu sunt ei stalpii casei, cum sa verse lacrimi, ii vad ceilalti!!! Aceasta meteahna vine si din copilarie cand, gresit, le sunt insuflate, micilor barbati, teorii despre cum sunt ei de neinvins si cum plansul este exclusiv al sexului opus. Ei bine, mai util este un barbat care se exteriorizeaza, care plange daca asa simte, decat o bomba cu ceas, oricand pe cale sa explodeze si sa reverse amarul strans cu buna stiinta.

Ne controlam excesiv dorintele si nevoile pentru a nu devia de la obiectivele noastre, trasandu-ne responsabilitati fara limite, control ce ne aduce in coltul ochilor lacrimi ” uscate ” care ne inhiba, ne interiorizeaza si ne fac sa fim mai putin umani. Furie, teama, tristete…acestea reprimate pot conduce un om bun, vesel, un om pe care ceilalti se pot baza, intr-un trup gol sau si mai rau, intr-o persoana care poate aluneca usor in depresie, cunoscandu-se linia subtire si usor de trecut catre aceasta.

Deci, cauta umarul si plangi, lacrimile ” spuse ” vindeca suflete.

Mă gândesc la mama!
Mama mea buna, totul meu!

Mă gândesc ca a suferit tare, căutând cea mai buna cale pentru a ne îndruma sa fim cei de astăzi. Oameni buni care iubim oameni. Îmi trec prin minte momente ale copilăriei noastre, când mama ne alina durerea de ureche, de masele, când ne îngrijea genunchii loviți după o zi de joaca. Când ne șoptea invataminte și ne citea povesti. Când ne pregătea de școală cu atâta drag. Sau când i-am scris scrisoare lui Moș Crăciun și am gasit-o în dulapul mamei…ce încurcătură pentru ea:). Când nu dormea nopțile veghindu-ne, masurandu-ne febra si mangaindu-ne mâinile. Când ar fi vrut sa facă ceva și pentru sufletul ei dar nu avea in grija cui sa ne lase. Când spala la mana scutecele noastre. Cand statea la cozi interminabile pentru laptele nostru. Când se oprea curentul și cu lumânarea ne pregătea de somn. Când ne spunea Sfânta Rugăciune și ne făcea Sfânta Cruce! Când trecea peste oboseala și ne pregătea gogoși….când,  când,  când. .!
!!!O eroina mama mea!!!
Trece timpul, rău îi pare, o simt ca vrea sa fie cu noi cât mai mult timp, deși, de la o zi la alta, i se văd pe trup semnele trecerii anilor! Încearcă și acum sa ne mângâie dar noi nu mai avem stare, încearcă sa ne învețe dar nu mai avem timp, vrea sa ne povestească și poate nu avem răbdare, simt ca o doare, nu spune nimic, apoi rău îmi pare, c-as fi putut s-o ascult:( O bombanesc, îi corectez exprimarea, o cert pentru nimicuri, nu găsesc răbdarea de care are nevoie dar oare ea cum si-a găsit răbdarea pentru a ne crește?!
Sunt multe momentele pe care le cunosc dar câte or fi cele pe care nu le știu…Cate clipe a plâns pentru noi, căci vremuri grele au fost pentru părinții noștri și câte momente în care a suferit teribil pentru noi! Câte sa fie?!
Asa ca ma gandesc in continuare….Cum sa-i alin mai frumos bătrânețea, cum sa fac sa-i șterg tristetea păstrată în suflet, cum sa-i bucur mai tare inima mamei mele?

O iubesc pe mama mea! Buna mea, mama!

Mangaiati-va mama!

Cat de buna ar fi lumea daca cei care o locuiesc, ar ierta. L-ar ierta pe cel din autobuz care din pricina imbulzelii l-a calcat ori l-a impins si asta in locul privirilor acuzatoare, aruncate peste umar. Ar ierta omul care, intr-un moment mai greu pentru el, ii spune un cuvant nelalocul lui. Ar ierta prietenul care nu l-a sunat pentru ca ” s-a luat cu altele ”. Ar ierta!

Trebuie sa avem ingaduinta fata de cel de langa noi, sa-i oferim prezumtia de nevinovatie, sa intelegem exact momentul si asta inainte de a-l arata cu degetul…si in definitiv, cine suntem noi sa judecam pe altcineva?! Daca poate fi o persoana catre care sa fiu acida si sa imi vars naduful unui moment, aceea sunt eu.
Vremurile dificile pe care le traversam, stresul pe care nu il putem controla, grija zilei ce urmeaza, ne ocupa timpul si ne dau cu greu voie sa rezonam cu problema aproapelui. Ne impiedica sa vedem mai departe decat un simplu conflict si cu atat mai putin sa vedem cauza, pentru ca, gandind spre cauza putem gasi circumstante atenuante, oferind astfel iertarea.
Nu cara cu tine bagajul ingreunat de ranchiuna si suparare, descarca-l gradual, pentru ca nici iertarea nu poate veni in secunda doi, este nevoie de timp si de bunavointa, de intelegere a celuilalt asa cum, om fiind, poti calca dincolo de ” perfectiune ” in orice moment, cautand apoi iertarea in sufletul celuilalt.

Deci, iarta.

” Iertarea este mireasma pe care violeta o lasa pe calcaiul care a strivit-o ”
Mark Twain

Viața nu uita sa ne aminteasca faptul ca suntem mici. Mici, nesemnificativi și fără puterea de a ne opune loviturilor ei, ÎNSĂ ne invata si faptul ca la capătul suferințelor se afla cele mai mari comori ale noastre. Ce avem mai bun în noi ne-am insusit după momente în care am plâns și am stat la masa cu suferința. Clipe în care am vazut ca totul s-a prăbușit și ne-am simțit legați de mâini și de picioare. Nopți în care, în loc sa ne odihnim am disecat tristetea căutând soluții prin care sa ne regăsim, sa ne reîntâlnim cu noi. Dimineți în care ne-am trezit dar în nici un caz cu elanul unui început de zi ci cu oboseala câtorva nopti nedormite, trasata pe fata. Cand nimic din jur nu ne insufla un zambet! Cand vrem sa o luam din loc dar catre unde?! Cand picioarele ne sunt plumb si orientarea departe de a fi gasita…Cand inima-i franta, gura-nclestata, lumea nu-i ea iar eu nu sunt eu! Casa-i a mea dar cine sta-n ea?..!..

Lupta! Lupta tu cu tine căci nimeni și nimic nu-ti poate ajunge în adâncul sufletului și nu te poate orienta de acolo către frumos! Puterea unui om se hrănește și se învață și atunci privind cu nesaț către viitor, un bun viitor, putem vedea ce nimeni nu ne arata! Viața! Iar când la mijloc sunt și copii, nu ne permitem nici un pas greșit,  privim înainte, doar înainte!

Si indura!..căci după toate astea vei capata un simt ascuțit de lupta , vei avea temele făcute și vei ști sa iti iei înapoi ce-i al tău. Ce-ai pierdut, ce-ai uitat, ce ti-a fost luat…Nu-i facil sa iti păstrezi spritul optimist când toate se abat asupra ta dar tine fruntea sus si zambeste vietii!…te pregătești astfel de lupta când viața iti ridica în cale obstacole. Viața ne necăjește dacă îi dam voie. Suntem aruncați într-o lupta scaldata de flăcări și ori luptam ori murim încercând!

Viața este un mănunchi de contraindicații…și nu ar fi rau sa trăim și ce nu se trăiește în mod obișnuit!
Ea ne arunca în mijlocul pustietatii și tot ea ne copleșește cu dulcele ei!

Avem nevoie de credință, avem nevoie ca Dumnezeu sa ne mângâie amintirile dureroase și tot cu atâta ardoare, sa ne ofere ziua de mâine! Avem nevoie de armonie, echilibru…nebunie!..

Cum ar spune un prieten, drag tare, viața este o lupta…indiferent pentru ce!