Timpul oblojeste rani…

…Linisteste suflete si calmeaza dureri, asterne praful peste tristeti si lacrimi, astfel ca atunci cand iei carpa si il stergi, sa nu mai doara sau sa nu mai doara atat de tare.

Vindeca…aproape tot. Cand nu reuseste sa impace trecut cu prezent, cand nu te ajuta sa uiti, evenimente, pierderi, oameni…..te invata sa traiesti cu ranile. Atat cat sa doara suportabil.

Timpul iarta, sfatuieste, schimba lucruri si modul de a le interpreta, ne invata sa dansam, cantam, citim…iubim! Ne ridica din caderi si ne struneste pentru a merge mai departe si toate acestea, prin simplul fapt ca se scurge, precum un rau, la vale…

Are darul de a ne face rabdatori. Acelasi dar de a ne conduce pe drumuri necunoscute, pe care sa le batatorim sub povara piciorele noastre si pe care sa ne putem lasa amprenta.

Tot el ne trezeste din visare si ne face sa constientizam lucruri.

Sa nu ai regrete! Coloreaza-ti buzele cu cel mai intens ruj si revin-o pe carare…duce intotdeauna la vale:)

Obisnuiesc sa imi arunc frecvent privirea catre cer, sa descopar acolo un raspuns ori o stare, sa vad imensitatea lui si sa o gasesc in sufletul meu, sa zaresc puritatea prin albastrul lui si sa incerc sa ma adun. Trag aer adanc in piept, oftez cand simt si intreb…intreb ce si cum sa fac. Caut raspunsurile sufletului meu. Ma linisteste si imi da suflu de care am nevoie in momentele de cumpana. Dibuiesc cararea pe care sa pasesc, linistea care sa ma sprijine macar pentru cateva clipe.
Adesea, oamenii cu care ma intersectez au privirea in pamant, sunt impovarati si nesiguri in vremuri haotice. Sunt adusi de spate, incruntati si grei. Apasati de griji si nevoi. In vremuri moderne, oamenii isi ascund adevarata triste a sufletului dupa un zambet aproape perfect.
Pozitia corpului este musai sa fie dreapta, privirea orientata in sus, de unde sa observi mai abitir lucrurile si sa le poti imbunatati. Sa gasesti speranta.
Cum poti sa traiesti astazi daca nu crezi in maine? Cum sa reusesti sa ajungi la ceea ce visezi daca nu ai linistea care sa te manuiasca, sa te alunge de pe drumuri gresite si sa-ti sfatuiasca trupul catre carari, chiar daca grele, iesite din zona de comfort, dar avand la capatul celalalt satisfactie, zambet, triumf pentru suflet.

Ne intuneca ganduri necesar de inutile, ne ”omoara” societatea in care ne dam coate pentru a inainta, suntem fiii tarii de niciunde dar cu toate astea nu avem voie sa privim in pamant, nu avem voie sa ne rusinam de ceea ce suntem. Avem nevoie de sperata.

Fiecare isi coloreaza sufletul in culorile proprii, eu, precum cerul, in albastru…☺

Trebuie sa pierzi ca sa castigi…

Paradoxal dar DA, trebuie sa pierzi ca sa castigi! Lectiile invatate ieri sunt carti castigatoare in jocul de astazi. Ne formam pierzand si castigam, castigand.
Si, de ar fi posibila, intoarcerea in timp, ai face-o? Ai schimba ceea ce s-a perindat prin viata si sufletul tau, dand la schimb ceea ce esti astazi? Si nu ma refer aici la material ci la noi ca oameni. La temelia si structura noastra interna. La punctul in care suntem astazi, oameni frumosi, claditi din lucruri care au atarnat greu in sufletul nostru dar care ne-au invatat sa fim cei de acum si cei de maine.
Au fost vremuri cand am pierdut oameni si lucruri, cand existenta ne era impietrita si drumul inchis, cand simteam ca nu putem merge mai departe. Dar iata-ne, tot noi si totusi altii, acceptand ceea ce ni se intampla si iubind ceea ce are sa vina.

Viata ne slefuieste, ne formeaza prin experiente, prin pierderi nedrepte, facandu-ne sa cunoastem compasiunea, sa intelegem durerea celuilalt ce ne aminteste plansul nostru, sa auzim strigatul de ajutor.
Iubim oamenii pentru ca la un moment dat am pierdut unul si am realizat apoi ce gol imens ramane neacoperit.
Iubim cerul, soarele, natura pentru ca perioada din drumul nostru prin viata am cunoscut tristete dureroasa ce ne-a impiedicat sa vedem frumusetea lor.
Iubim prietenii pentru ca-n zile grele ne-au dat mana si ne-au asultat pasul.
Pretuim sanatatea pentru ca oameni dragi au fost in ghearele bolii si intelegem cat este de frumoasa sanatatea si cat de mult avem, avand-o.

Suferim, luptam, ne intrebam, plangem…dar toate acestea ne ajuta sa fim mai buni decat…noi!

Nefericirea este a noastra, este in fiecare dintre noi si depinde doar de noi daca o hranim, daca ii dam voie sa creasca si sa ne stinga.
Viata este grea, nu spun multi altfel dar atitudinea de victima nu ne face fericiti ci  ” NE ”.

Gandeste la grijile zilnice, priveste-le continutul, cauta sa vezi solutiile rezolvarii lor dar nu te lasa locuit de ele. Isi vor face un culcus prea comod in viata ta…
Cochetam cu nefericirea, ne ajuta pe alocuri cand, ca un semnal de alarma ne obliga sa ”deschidem ochii” si sa luam atitudine dar sa pastram distanta caci pana la o prietenie cu aceasta, este o linie prea subtine.

Nu-ti face un scop in viata pentru a fi fericit si nu astepta asta ca pe un lucru care se intampla o data in viata. Cum spun unii, daca nu ar exista acest cuvant, cu siguranta ca am fi mult mai fericiti.

Inlaturarea sentimentelor negative necesita truda. Lupta cu noi, in vremurile curente, este acerba. Cand te stapaneste tristetea si zambetul devine o corvoada, nu te inchide si nu-ti construi o fortareata in preajma ta. Speranta si visarea smulg gratii. Darama zidurile nefericirii si aduc reusite mici dar care construiesc un om sanatos, plin de pasiuni, bogat in suflet.

Prefer sa imi topaie prin minte ganduri precum…” ce am de trecut, calauzeste-ma Doamne sa duc la bun sfarsit, sanatos” decat sa spun ” de ce Doamne tocmai mie, cum voi putea trece si peste asta ? ”

Iubeste oamenii, nu ii cataloga pe toti ca fiind rau intentionati, ofera-le prezumtia de nevinovatie si iarta-i, nu ai habar ce rana acopera sufletul lor.
Alimentata cu temeri despre viitor si ancorari in vremuri apuse, nefericirea, capata aripi. Se inalta si inabuseste omul care nu accepta lucrurile asa cum sunt. Individul care doreste sa schimbe tot si cand observa ca nu poate duce la indeplinire ” perfectiunea ”, aduna ranchiuna, frustrari si durere.

Cauta in inima ta bucuria tacuta…