…am nevoie de clipa mea

Vreau o clipa in care sa asociez ”trebuie” doar cu ”sa am grija mea”. Moment in care sa uit de ceilalti pentru ca sigur ma vor ierta. Ii iubesc, ii respect si ii am in suflet doar ca…ii sarut maine. Astazi imi adun sentimentele contradictorii, caut linistea.
Stiu ca am zile in care sunt neputincioasa dar incerc sa imi acord credit. Momentele in care ma arat singura cu degetul sunt o multime, insa imi propun sa ma iubesc mai mult si sa lucrez pentru a-mi obtine iertarea, ori de cate ori gandesc ori fac lucruri grele sufletului.
Intr-un ceas de regasire, cafeaua bauta in balconul meu, are culoare si zambete iar aroma ei imi impaca sufletul.
Stiu ca trebuie sa stau eu cu mine pentru ca tragand la maxim de funia vietii ma voi trezi cu nemultumirea iesindu-mi prin toti porii…Asa nu sunt de folos nimanui, nici macar mie.
Organismul cere si cere si cere…pana pica. Si atunci multe cioburi se doresc stranse si sufletul remodelat…dar greu job!
Am fost de curand in padure. Oau! Cantecul pasarilor intregesc minunea asta. M-am asezat pe spate si am privit arborii si apoi cerul. Niciodata nu am vazut un cer mai frumos. Am lasat acolo cateva apasari, incruntari si plans. Recomand linistea asta…vindeca!
In franturile de liniste ascult muzica, primesc bunastarea, scot din ”mine” framantarea, grijile, durerile din subconstient si odata puse pe tapet, au alta rezonanta.

Astazi traim intr-o cursa continua si daca nu constientizam ca trebuie sa luam piciorul de pe acceleratie, nu o va face nimeni in locul nostru.

Si..da! Incerc sa ma reculeg, sa repar lucruri, sa construiesc veselie, sa gasesc deschidere pentru ceea ce urmeaza sa intre in viata mea si toate acestea…in clipa mea de liniste!

”Mancam cu polonicul” nemultumirea si respiram, cu nesat, tristetea.

Oricat de blanda ar fi viata noastra, pentru ca nu avem acel ”ceva”, nu avem de fapt nimic. Ne-am obisnuit sa ne plangem pentru lipsa lucrurilor dar nu multumim pentru existenta lor.
Nemultumirea ne conduce catre cararea presarata cu frustrari, rupturi si durere. Zambim pentru o clipa zgomotos si restul timpului il rezervam incruntarii. Reprosam cand soarelui, cand furtunii.
Ravnim la ceea ce are celalalt dar daca am privi mai detasat am realiza ca avem acelasi lucru.
Vrem paharul plin, n-ar strica cu varf dar nu ne intrebam daca ne si foloseste la ceva, daca ”investitia” aduce ”profit” in sufletul nostru. Uitam rapid momentele bune, in care lucrurile ni s-au asezat frumos in cale dar tinem cu sfintenie minte clipele cand ceva ne-a pus piedica si mai mult decat atat, cautam vinovatii, suntem neiertatori cu noi, ne punem la zid…pe coji de nuca, eventual!
Cand ni se aseaza in cale o noua zi, haotica si lipsita de sens, sa ne oprim in loc, sa respiram adanc si sa purtam o discutie cu noi…sa luam evenimentele spre care privim cu nemultumire ca pe niste intamplari firesti…singurul lucru pe care il putem face este sa facem curat printre ele.

Nemultumirea naste drame, greu de dus…iar multi dintre noi, daca nu au motive, le inventeaza…

Fericirea sta in lucrurile simple…sa nu le trecem cu vederea pentru ca riscam sa cautam, pana la sfarsitul vietii, ceva ce ne scapa zilnic printre degete.

Cateodata iti pare…

Prea greu sa ridici fruntea de jos.
Imposibil sa raspunzi cu un zambet.
Greu de dus crucea si drumul stingher.
Nesigura ziua de maine, in negura cea de poimaine.
Teribila povara mintii si gandul neghiob.
Ceata prea densa si vantul puternic.
Plin de gropi drumul cutreierat.
Cu mult prea multi spini, trandafirii.
Chipuri prea triste, gazduind multe lacrimi.
Sufletul trist, speranta departe.
Copilul din tine uitat si-abatut.
Ciudat de amara chiar mierea.
Grea si netrebnica…lupta cu viata

Alteori iti pare…

Minunat de usor sa zambesti.
Cantecul pasarilor drag si duios.
Calda, placuta, in prag, dimineata.
Mult prea simpla viata, oamenii buni.
Promitatoare ziua ce-ncepe.
Frumos orizontul, frumoasa speranta.
Increzator rasaritul si bland asfintitul.
Usori papucii ce-i porti si mic bagajul din umeri.
Multumimirea prea mare, golul prea plin.
Trupul satul si sufletul viu.
Vorbita tacerea si simpla durerea.
Frumoasa furtuna si norii usori.
In sufletul tau, armonie, culoare.
In inima ta, iubire, rabdare.
Pe cer stele vii si noaptea, lumina.

Asa ne plimbam prin alb si prin negru. Si savuram dulce si amar. Zburam intr-o clipa si-n urmatoarea tanjim dupa aripi. Viata ne poarta in bratele ei, cand darnice, cand mult prea zgarcite.

Asa face sens calatoria prin lume…
Stim astazi sa radem pentru ca am invatat ieri, cand am plans…

Cu fiecare zi care trece, invat si cu fiecare lectie, sunt mai buna.
Inteleg ca oamenii sunt diferiti si ca unuia, printr-un cuvant frumos ii atingi sufletul si altuia, oricat ai vrea, nu reusesti sa ii acoperi golul.
Cu fiecare experienta stiu ca sunt o multime cei care au nevoie de ceilalti si ca un zambet este minim pentru noi dar maxim pentru ei.
Inteleg ca sunt putine asemanarile dintre noi dar asta ne face cu atat mai speciali. Suntem buni si frumosi! Fiecare are in adancul sufletului o rana si o bucurie, ambele mari si ambele stiute de ei sau cunoscute doar de ei la adevarata traire. In interiorul fiecaruia se duc lupte, au loc urcusuri si coborasuri, se consuma tristeti si bucurii. Nimeni nu ne poate ”traduce” simtirile dar apreciat sa fie cel care incearca sa o faca.

Avem teama de a ne exterioriza, de a vorbi cu ceilalti despre ce avem ” restant ”, purtam o masca si mai mult, defilam mandri cu ea, evitand astfel sa ne vada ceilalti apasati, tristi, slabi…de parca ei nu sunt tot oameni si ei nu trec prin etape ca si noi.
Lucrurile despre care nu povestim se tiparesc în subconștient, trezind dureri. Fizice si psihice, fapte si iesiri greu de controlat, ganduri infinit de urate si actiuni desavarsite esecului.

Gandurile toxice ne otravesc veselia si ne omoara trupul. Ganditi-va ca acum, langa voi, cineva stoarce o lamaie, acra tare…moment in care glandele salivare isi fac simtita prezenta. Acelasi efect avem asupra noastra atunci cand descarcam ganduri grele, acuze neiertatoare ori lipsa de incredere…la fel de intens lucreaza subconstientul, precum banala lamaie.

Pentru a ne regasi, trebuie ca, candva sa ne fi ratacit.