Unde plang? Aceasta este intrebarea, gandindu-ne la eroii aceia, numiti parinti, care stau luni, ani, la capataiul pruncilor bolnavi. Unde dorm, unde isi pun ordine in gandurile ravasite. Unde isi calmeaza sufletul sugrumat de vestea nedrept de dura. Unde isi striga neputiinta si in ce loc isi pot aduna fortele pentru lupta ce a inceput fara sa fie intrebati. Caci boala asa vine. Fara voce, fara strigat, prin dosul usii, cu pasi neauziti. Si loveste cu putere oameni, vieti, schimba tot.
Teama li se instaleaza in suflet si o duc cu ei o viata. Nu-si leapada frica din gand si suflet nici cand puii lor prind aripi, de teama bolii parsive, ce poate sa revina. Plang in ei, isi inghit tristetea si zambesc micutului aflat pe patul de spital. Trebuie sa o faca. Si daca nu mai pot, trag aer in piept si merg mai departe.
Fara ei nu ar reusi, sunt soare si lumina, sprijin si culoare, acolo, intre peretii albi. Le citesc povesti, se joaca cu ei dar nu sunt acolo, sunt pierduti in neputiinta.
Stau pe scaun si le vegheaza somul.
Se roaga….se roaga neincetat. Cer minuni si cer oameni langa ei. Cat cei mici dorm ei pot plange putin. Au nevoie sa arunce din ceea ce au strans. Au nevoie de o gura de aer. Vor sa refuleze parte din ceea ce le inabusa viata.Vor sa faca schimb cu pruncii lor, sa le aline durerea si chinul. Vor sa stie DE CE?! Dar dimineata isi spala fata si pornesc din nou la lupta. Trebuie sa le tina manuta in mana lor, fara sa le tremure. Asa fac echipa, asa pot iesi invingatori.

Elogiu adus acestor mari parinti. Acestor munti de putere.
Binecuvantati fiti si la adapost de boala sa va stea pruncii!
Sanatate!

La aeroport, copiii isi conduc parintii. Catre speranta si cele necesare dar…ce ramane inaintea acestor porti? Dar dincolo de ele?

S-au terminat sarbatorile si odata cu ele, timpul petrecut de cei mici alaturi de parintii cu care, in restul anului, vor mai vorbi doar la telefon. Tristi chiar indurerati, isi tin parintele de mana. Nu le-ar mai da drumul si oricum nu inteleg de ce trebuie sa isi simta sufletul gol inca un an. Mana le tremura, se apropie despartirea aia pe  care o viseaza multe nopti si care ii fac sa se trezeasca plangand. Ii lasa nefericiti…Ar vrea sa opreasca timpul. Sa ramana acolo imbratisati. Nu mai vor sa taca atunci cand ceilalti copii povestesc despre parintii lor. Nu isi mai pot pregati poeziile pentru serbare fara ca ei sa ii poata asculta. Nu mai vor diplomele pentru bune rezultate, fara ca parintii sa fie acolo, sa ii priveasca cu dragoste. Nu mai vor decat bratele lor in care sa se scalde cu bucurie, unde sa isi alinte copilaria, unde sa planga si sa rada, unde sa se simta ca ceilalti. Suferinta lor lasa rani.
Nimic nu mai intoarce momentele acestea. Nimeni nu mai poate vindeca plansul lor. Nimeni nu le mai poate aduce odihna in noptile grele in care se trezesc fara caldura parinteasca.

Pe partea celalta, parintele isi inghite lacrimile. An de an, la plecare, isi propune sa fie ultimul. Spera sa nu mai lase acasa tristete dar nevoile il imping catre alt si alt an. Simt neputiinta. Simt durere. Dar cel mai adanc injunghie suferinta copiilor, prinsa in tablou cand lacrimile se rostogolesc din ochii lor mici.

Mangaietoare dragostea bunicilor cu care raman dar nu atat cat au nevoie. Bunicii plang alaturi de ei. Grea piatra de dus, greu destin, greu de tinut in echilibru fragilitatea acestor micuti. Greu de acoperit iubirea unui parinte. Greu de tot!

Dor imposibil de scris pe hartie…

Inceput si sfarsit…

Deschidem o usa si inchidem o alta. Asa vad eu inceputurile si finalurile de an. Caci si lucruri grele de am avut in anul aflat pe final, tot multumiti sa fim. Am trecut peste, suntem mai buni si mai experimentati. Ne scolim dincolo de zona ne confort si tot acolo ne cunoastem limitele. Sa ne bucuram ca suntem si apasam cu bine pe clanta noii usi.
Sa constientizam ca suntem fericiti. Cineva spunea, suntem nefericiti pentru ca nu ne dam seama ca suntem fericiti.

Vreau sa las inaintea usii inchise tot ceea ce mi-a facut rau in anul care se scurge, momentele in care nu am fost buna, cand am avut asteptari exagerate de la ceilalti. Clipele in care am dezamagit, in care am fost teribil de dura cu mine, cand m-am certat si mi-a lipsit rabdarea. Vreau sa-i las anului care se incheie pe oamenii care vor sa plece…nu sunt ai mei, daca nu vor sa stea, nu ii mai opresc nici eu!

Vreau sa merg, pentru ceea ce iubesc, pana la capatul pamantului. Sa pun punct si sa ma asez din nou la linia de start. Sa strig cu voce tare pentru ceea ce cred. Sa zambesc celor care sunt armati…asa vor renunta la arme. Sa nu le mai raspund la fel acelora care tipa ori sunt nervosi.
Vreau sa functionez fara sa imi pun limite.
Sa fiu buna. Sa inteleg, sa am rabdare, sa uit, sa cred, sa sper.
La culcare, seara, cand imi fac rezumatul in suflet, sa fiu implinita si linistita.
Vreau echilibru si putere pentru a fi eu.
Imi doresc sa citesc si sa scriu mai mult.

Imi doresc sa impart timpul meu cu ceilalti si sa ajung acolo unde altii nu o fac, sa fiu sprijin copiilor care nu au copilarie si bunicilor care si-au pierdut batranetea. Sa aduc zambete!

La multi ani!
Ganduri tandre!

Pe perna mea, un trup mic, isi cauta culcusul. Vesel si simpatic, cu ochii pe jumatate inchisi, se alinta in bratele mele. Si ma mangaie, imi spune ca ma iubeste si ma face fericita. Nici nu stiu ce simt mai exact, navalesc sentimente colosale peste mine, nu stiu sa numesc doar unul dintre ele. Ce stiu este ca sunt mama lui si atat de tare imi incalzeste sufletul cand il vad langa mine, ca nimic nu-mi lipseste. Se lipeste de mine, se joaca in parul meu, imi sopeste aproape adormit ce a facut astazi, cum s-a jucat si ce a invatat. Zambeste insotit de gropita din obrazul lui mic si topeste totul pe langa noi. Il invelesc si il privesc cu recunostinta pentru ca il am, trebuie sa fiu tare iubita undeva acolo, de pot sa simt ce simt, fiind mama lui. Ma uit in spate, a crescut putin, a fost micut tare, acum este cat latul patului, va fi cat lungul lui, curand. Nu ma satur, il privesc, sorbindu-l. Mos Ene isi pregateste vizita. Ii iau manuta in mana mea, asa dormim, imi cauta noaptea mana si imi spune, soptit, ca ma iubeste.
Caut in cufar si gasesc momente care imi aduc lacrimi in ochi. Sunt atatea dar la oricare m-as duce cu gandul, ma invadeaza ceea ce se numeste dragostea de parinte.
Ce a facut de cand venit pe aceasta lume este o minune, cum as fi atins bucuria asta, altfel? Sunt mai buna, mai fericita, mai, mai…Totul este altfel, m-a invatat zambetul, mi-a croit haine de om frumos, mi-a bucurat sufletul cu flori, mi-a aratat, fara cuvinte, o lume mai buna, in care, chiar daca ma aflam, nu am observat-o. Stiu sa iert mai abitir ca altadata, el iarta atat de usor, de ce sa nu o fac si eu? Se joaca atat de frumos, o fac si eu. Joaca este terapie. Serile sunt ale noastre, nimic si nimeni nu ni le ia. Povestim, ne tinem in brate, impartim, radem cu sufletul.
Si, ma uit iarasi la el, doarme adanc, acum. Cat eu am calatorit in amintirile noastre, el a pasit in lumea viselor. Sunt linistita, ma rog. Ma rog sa fim sanatosi si sa avem oameni langa noi iar el sa fie prietenul lor, sa iubeasca viata.
Ma inclin si multumesc!
Multumesc pentru tot!
Dragostea lui m-a blocat intr-o zona linistita, m-a echilibrat, m-a schimbat categoric de mult si de frumos.
Ziua imi lipseste. Si eu lui. Ne avem unul pe altul, avem darul asta atat de frumos, suntem binecuvantati.

In preajma lui, mor de bucurie! Mor de drag!

Sa iubesti, Mimilica, oamenii si sa le dai mangaieri.
Iti pun deoparte, prin rugaciunile mele, simplitate, zambet pentru tot ce te inconjoara.
Noroc, Mimilica! Acesta ti-l dau astrele si norii. Noroc de prieteni, de oameni, de flori langa tine. Noroc de cantec. Putin din toate, Mimilica.
Dar, tu. Si tu. Sa dai Mimilica! Sa lasi in urma pasilor tai, dor. Sa te caute ceilalti, sa te strige cu bucurie si cu amintiri de pus la rana. Fii buna, Mimilica.
Nu lasa capul plecat si nici indoiala, in umbra ta. Fii demna si impacata cu tine. Fa lucruri drepte, precum stejarul, neindoit de vant si neuscat de soare. Priveste in ochi, pamantul e pentru a pasi, nu pentru a privi in jos. Fii frumoasa, Mimilica. Sa nu-ti lipseasca floarea-n par si zambetul curat de acum. Lasa-l pe buze rosii. Respecta, Mimilica. Locurile copilariei, scoala ta. Da alinare bunicilor la batranete. Sopteste vorbe bune parintilor. Ei te-au croit si ti-au pus sufletul in suflet. Ti-au dat amintiri, experiente care stau marturie la formarea ta. Iubeste-i, Mimilica! Fericirea, ti-o faci tu! N-o astepta si n-o ravni. Toate-s la timpul lor. Accepta, Mimilica, multe sunt strambe si multe-s de neschimbat dar si cand poti, schimba-le. Spune-ti cuvantul, nu-l inchide. Spunand, schimbam. Oameni, nedreptati, legi, mentalitati.
Iti vor curge lacrimi…de dor, de bucurie, de suparare dar se usuca, Mimilica, toate-s trecatoare. Sa-ti placa viata, ea se duce pana sa-ti dai seama. Iti pleca din mana, asa ca gust-o. Cand se trage linie trebuie sa-i cunosti aroma.
Aseaza-te la rand, Mimilica, ai rabdare sa vina ziua de maine, nu grabi noaptea. Stai pasnica la rand, ca-i o randuiala viata. Una usoara si grea, frumoasa si urata, dar e. Lasa sa vina clipa urata, va trece iar tu sa ramai mai demna si mai buna.
Pregateste-te, Mimilica si de ce-i rau, iar de-i furtuna, pune-ti palaria.

Fii iubita, Mimilica!

Copile, bun si…bun,

Te-as duce departe de tot
Ce-i rau, ce-i trist si ce-i netot,
Ti-as povesti doar basme dulci
Iar pe cararea p-unde apuci
M-as apuca sa iti presar
Zile frumoase-n calendar.

Ti-as pune in ghiozdanul vietii,
Far-a lasa locul tristetii,
Oameni frumosi, prieteni dragi
Locuri sa ai unde sa tragi,
Sa-ti simti durerea ascultata,
Si orice rana, vindecata.

Ti-as pune sufletu-n culori,
Si-n gara-n care ai sa cobori,
As face clipa, un minut
Ca inima sa ti-o ascult
Speranta-n zile lungi sa vezi,
Incredere, ca sa visezi.

De-as sti cand raul intalnesti
Ti-as face semn sa te opresti,
Te-as strange-n brate cu putere
Sa nu cunosti deloc durere,
Ti-as pune aripi incolor
Sa zbori deasupra norilor.

Ti-as pune-n palme mari puteri
Sa te incarci, cand nicaieri
Stanga si dreapta de privesti
O voce blanda nu gasesti,
Sa-ti mangaie plapand tristetea
Ori sa iti dea, simplu, binetea

De-as sti ca sta-n puterea mea,
Iar timpul voie de mi-ar da
As continua sa-ti spun povesti,
Clepsidra timpului s-opresc
Perna in vis s-o impartim,
Sa fim lasati sa ne iubim.

De-ar fi, dar nu-i usor nicicum
Din ceea ce-mi doresc acum,
Asa ca sfaturi calde-ti dau
Si-n preajma iti promit ca-ti stau
Sa-ti corectez, de-ai vrea, purtarea
Si de-mi primesti, chiar sarutarea.

Caut sa iert,
Caci nu stiu niciodata
Ce are-n suflet cel din fata mea,
Ori cat de grea, e crucea ce o poarta.

Caut sa iert,
Sa inteleg cand vocea e rastita
Si mi se adreseaza
Cu foc, nestavilita.

Caut sa iert,
Cand vad o nedreptate,
Ochi tristi, vorbe nevrut de grele
Din suflete darmate.

Caut sa iert,
Caci stiu ca peste-o ora, zi ori luna
Regretele-si fac locul
Usor, dupa furtuna.

Caut sa iert,
Priviri ce trec prin mine,
Emotii grele, tumult,
Oftaturi lungi, suspine.

Caut sa iert,
E ceea ce ma face
Sa pun capul pe perna
In tihna si in pace.

Cand vreau sa-i spun cat sunt, de
mandra ca-i simt mana,
prin par cum imi patrunde,
Spun: te iubesc!

Si sufletu-mi tresare, cand
cu drag imi striga nume
si-l face el sa para bland,
Spun: te iubesc!

Si-atunci cand imi priveste
chipul obosit si simplu,
tacut dar imi zambeste,
Spun: te iubesc!

Cand, clipe bune-mi spune
prea multe ori nimic,
cand toate imi par bune,
Spun: te iubesc.

Cand vreau sa-i zic ceva, ori
sa ii dau drept multumire,
caut adanc in mine, si
Spun: te iubesc!

Atunci cand imi ofera flori
sau zambete marete,
si cand pe spate am fiori,
Spun: te iubesc!

Caut sa-i vad efortul, cand
imi pune veste calda-n suflet,
oricat de obosit sau de flamand,
Spun: te iubesc!

Ori multe, multe, multe tare
stau astazi marturie,
cand tolba de-amintiri e mare.
Spun: te iubesc!

Timpul oblojeste rani…

…Linisteste suflete si calmeaza dureri, asterne praful peste tristeti si lacrimi, astfel ca atunci cand iei carpa si il stergi, sa nu mai doara sau sa nu mai doara atat de tare.

Vindeca…aproape tot. Cand nu reuseste sa impace trecut cu prezent, cand nu te ajuta sa uiti, evenimente, pierderi, oameni…..te invata sa traiesti cu ranile. Atat cat sa doara suportabil.

Timpul iarta, sfatuieste, schimba lucruri si modul de a le interpreta, ne invata sa dansam, cantam, citim…iubim! Ne ridica din caderi si ne struneste pentru a merge mai departe si toate acestea, prin simplul fapt ca se scurge, precum un rau, la vale…

Are darul de a ne face rabdatori. Acelasi dar de a ne conduce pe drumuri necunoscute, pe care sa le batatorim sub povara piciorele noastre si pe care sa ne putem lasa amprenta.

Tot el ne trezeste din visare si ne face sa constientizam lucruri.

Sa nu ai regrete! Coloreaza-ti buzele cu cel mai intens ruj si revin-o pe carare…duce intotdeauna la vale:)

Obisnuiesc sa imi arunc frecvent privirea catre cer, sa descopar acolo un raspuns ori o stare, sa vad imensitatea lui si sa o gasesc in sufletul meu, sa zaresc puritatea prin albastrul lui si sa incerc sa ma adun. Trag aer adanc in piept, oftez cand simt si intreb…intreb ce si cum sa fac. Caut raspunsurile sufletului meu. Ma linisteste si imi da suflu de care am nevoie in momentele de cumpana. Dibuiesc cararea pe care sa pasesc, linistea care sa ma sprijine macar pentru cateva clipe.
Adesea, oamenii cu care ma intersectez au privirea in pamant, sunt impovarati si nesiguri in vremuri haotice. Sunt adusi de spate, incruntati si grei. Apasati de griji si nevoi. In vremuri moderne, oamenii isi ascund adevarata triste a sufletului dupa un zambet aproape perfect.
Pozitia corpului este musai sa fie dreapta, privirea orientata in sus, de unde sa observi mai abitir lucrurile si sa le poti imbunatati. Sa gasesti speranta.
Cum poti sa traiesti astazi daca nu crezi in maine? Cum sa reusesti sa ajungi la ceea ce visezi daca nu ai linistea care sa te manuiasca, sa te alunge de pe drumuri gresite si sa-ti sfatuiasca trupul catre carari, chiar daca grele, iesite din zona de comfort, dar avand la capatul celalalt satisfactie, zambet, triumf pentru suflet.

Ne intuneca ganduri necesar de inutile, ne ”omoara” societatea in care ne dam coate pentru a inainta, suntem fiii tarii de niciunde dar cu toate astea nu avem voie sa privim in pamant, nu avem voie sa ne rusinam de ceea ce suntem. Avem nevoie de sperata.

Fiecare isi coloreaza sufletul in culorile proprii, eu, precum cerul, in albastru…

Unde plang? Aceasta este intrebarea, gandindu-ne la eroii aceia, numiti parinti, care stau luni, ani, la capataiul pruncilor bolnavi. Unde dorm, unde isi pun ordine in gandurile ravasite. Unde isi calmeaza sufletul sugrumat de vestea nedrept de dura. Unde isi striga neputiinta si in ce loc isi pot aduna fortele pentru lupta ce a inceput fara sa fie intrebati. Caci boala asa vine. Fara voce, fara strigat, prin dosul usii, cu pasi neauziti. Si loveste cu putere oameni, vieti, schimba tot.
Teama li se instaleaza in suflet si o duc cu ei o viata. Nu-si leapada frica din gand si suflet nici cand puii lor prind aripi, de teama bolii parsive, ce poate sa revina. Plang in ei, isi inghit tristetea si zambesc micutului aflat pe patul de spital. Trebuie sa o faca. Si daca nu mai pot, trag aer in piept si merg mai departe.
Fara ei nu ar reusi, sunt soare si lumina, sprijin si culoare, acolo, intre peretii albi. Le citesc povesti, se joaca cu ei dar nu sunt acolo, sunt pierduti in neputiinta.
Stau pe scaun si le vegheaza somul.
Se roaga….se roaga neincetat. Cer minuni si cer oameni langa ei. Cat cei mici dorm ei pot plange putin. Au nevoie sa arunce din ceea ce au strans. Au nevoie de o gura de aer. Vor sa refuleze parte din ceea ce le inabusa viata.Vor sa faca schimb cu pruncii lor, sa le aline durerea si chinul. Vor sa stie DE CE?! Dar dimineata isi spala fata si pornesc din nou la lupta. Trebuie sa le tina manuta in mana lor, fara sa le tremure. Asa fac echipa, asa pot iesi invingatori.

Elogiu adus acestor mari parinti. Acestor munti de putere.
Binecuvantati fiti si la adapost de boala sa va stea pruncii!
Sanatate!

La aeroport, copiii isi conduc parintii. Catre speranta si cele necesare dar…ce ramane inaintea acestor porti? Dar dincolo de ele?

S-au terminat sarbatorile si odata cu ele, timpul petrecut de cei mici alaturi de parintii cu care, in restul anului, vor mai vorbi doar la telefon. Tristi chiar indurerati, isi tin parintele de mana. Nu le-ar mai da drumul si oricum nu inteleg de ce trebuie sa isi simta sufletul gol inca un an. Mana le tremura, se apropie despartirea aia pe  care o viseaza multe nopti si care ii fac sa se trezeasca plangand. Ii lasa nefericiti…Ar vrea sa opreasca timpul. Sa ramana acolo imbratisati. Nu mai vor sa taca atunci cand ceilalti copii povestesc despre parintii lor. Nu isi mai pot pregati poeziile pentru serbare fara ca ei sa ii poata asculta. Nu mai vor diplomele pentru bune rezultate, fara ca parintii sa fie acolo, sa ii priveasca cu dragoste. Nu mai vor decat bratele lor in care sa se scalde cu bucurie, unde sa isi alinte copilaria, unde sa planga si sa rada, unde sa se simta ca ceilalti. Suferinta lor lasa rani.
Nimic nu mai intoarce momentele acestea. Nimeni nu mai poate vindeca plansul lor. Nimeni nu le mai poate aduce odihna in noptile grele in care se trezesc fara caldura parinteasca.

Pe partea celalta, parintele isi inghite lacrimile. An de an, la plecare, isi propune sa fie ultimul. Spera sa nu mai lase acasa tristete dar nevoile il imping catre alt si alt an. Simt neputiinta. Simt durere. Dar cel mai adanc injunghie suferinta copiilor, prinsa in tablou cand lacrimile se rostogolesc din ochii lor mici.

Mangaietoare dragostea bunicilor cu care raman dar nu atat cat au nevoie. Bunicii plang alaturi de ei. Grea piatra de dus, greu destin, greu de tinut in echilibru fragilitatea acestor micuti. Greu de acoperit iubirea unui parinte. Greu de tot!

Dor imposibil de scris pe hartie…

Inceput si sfarsit…

Deschidem o usa si inchidem o alta. Asa vad eu inceputurile si finalurile de an. Caci si lucruri grele de am avut in anul aflat pe final, tot multumiti sa fim. Am trecut peste, suntem mai buni si mai experimentati. Ne scolim dincolo de zona ne confort si tot acolo ne cunoastem limitele. Sa ne bucuram ca suntem si apasam cu bine pe clanta noii usi.
Sa constientizam ca suntem fericiti. Cineva spunea, suntem nefericiti pentru ca nu ne dam seama ca suntem fericiti.

Vreau sa las inaintea usii inchise tot ceea ce mi-a facut rau in anul care se scurge, momentele in care nu am fost buna, cand am avut asteptari exagerate de la ceilalti. Clipele in care am dezamagit, in care am fost teribil de dura cu mine, cand m-am certat si mi-a lipsit rabdarea. Vreau sa-i las anului care se incheie pe oamenii care vor sa plece…nu sunt ai mei, daca nu vor sa stea, nu ii mai opresc nici eu!

Vreau sa merg, pentru ceea ce iubesc, pana la capatul pamantului. Sa pun punct si sa ma asez din nou la linia de start. Sa strig cu voce tare pentru ceea ce cred. Sa zambesc celor care sunt armati…asa vor renunta la arme. Sa nu le mai raspund la fel acelora care tipa ori sunt nervosi.
Vreau sa functionez fara sa imi pun limite.
Sa fiu buna. Sa inteleg, sa am rabdare, sa uit, sa cred, sa sper.
La culcare, seara, cand imi fac rezumatul in suflet, sa fiu implinita si linistita.
Vreau echilibru si putere pentru a fi eu.
Imi doresc sa citesc si sa scriu mai mult.

Imi doresc sa impart timpul meu cu ceilalti si sa ajung acolo unde altii nu o fac, sa fiu sprijin copiilor care nu au copilarie si bunicilor care si-au pierdut batranetea. Sa aduc zambete!

La multi ani!
Ganduri tandre!

Pe perna mea, un trup mic, isi cauta culcusul. Vesel si simpatic, cu ochii pe jumatate inchisi, se alinta in bratele mele. Si ma mangaie, imi spune ca ma iubeste si ma face fericita. Nici nu stiu ce simt mai exact, navalesc sentimente colosale peste mine, nu stiu sa numesc doar unul dintre ele. Ce stiu este ca sunt mama lui si atat de tare imi incalzeste sufletul cand il vad langa mine, ca nimic nu-mi lipseste. Se lipeste de mine, se joaca in parul meu, imi sopeste aproape adormit ce a facut astazi, cum s-a jucat si ce a invatat. Zambeste insotit de gropita din obrazul lui mic si topeste totul pe langa noi. Il invelesc si il privesc cu recunostinta pentru ca il am, trebuie sa fiu tare iubita undeva acolo, de pot sa simt ce simt, fiind mama lui. Ma uit in spate, a crescut putin, a fost micut tare, acum este cat latul patului, va fi cat lungul lui, curand. Nu ma satur, il privesc, sorbindu-l. Mos Ene isi pregateste vizita. Ii iau manuta in mana mea, asa dormim, imi cauta noaptea mana si imi spune, soptit, ca ma iubeste.
Caut in cufar si gasesc momente care imi aduc lacrimi in ochi. Sunt atatea dar la oricare m-as duce cu gandul, ma invadeaza ceea ce se numeste dragostea de parinte.
Ce a facut de cand venit pe aceasta lume este o minune, cum as fi atins bucuria asta, altfel? Sunt mai buna, mai fericita, mai, mai…Totul este altfel, m-a invatat zambetul, mi-a croit haine de om frumos, mi-a bucurat sufletul cu flori, mi-a aratat, fara cuvinte, o lume mai buna, in care, chiar daca ma aflam, nu am observat-o. Stiu sa iert mai abitir ca altadata, el iarta atat de usor, de ce sa nu o fac si eu? Se joaca atat de frumos, o fac si eu. Joaca este terapie. Serile sunt ale noastre, nimic si nimeni nu ni le ia. Povestim, ne tinem in brate, impartim, radem cu sufletul.
Si, ma uit iarasi la el, doarme adanc, acum. Cat eu am calatorit in amintirile noastre, el a pasit in lumea viselor. Sunt linistita, ma rog. Ma rog sa fim sanatosi si sa avem oameni langa noi iar el sa fie prietenul lor, sa iubeasca viata.
Ma inclin si multumesc!
Multumesc pentru tot!
Dragostea lui m-a blocat intr-o zona linistita, m-a echilibrat, m-a schimbat categoric de mult si de frumos.
Ziua imi lipseste. Si eu lui. Ne avem unul pe altul, avem darul asta atat de frumos, suntem binecuvantati.

In preajma lui, mor de bucurie! Mor de drag!

Sa iubesti, Mimilica, oamenii si sa le dai mangaieri.
Iti pun deoparte, prin rugaciunile mele, simplitate, zambet pentru tot ce te inconjoara.
Noroc, Mimilica! Acesta ti-l dau astrele si norii. Noroc de prieteni, de oameni, de flori langa tine. Noroc de cantec. Putin din toate, Mimilica.
Dar, tu. Si tu. Sa dai Mimilica! Sa lasi in urma pasilor tai, dor. Sa te caute ceilalti, sa te strige cu bucurie si cu amintiri de pus la rana. Fii buna, Mimilica.
Nu lasa capul plecat si nici indoiala, in umbra ta. Fii demna si impacata cu tine. Fa lucruri drepte, precum stejarul, neindoit de vant si neuscat de soare. Priveste in ochi, pamantul e pentru a pasi, nu pentru a privi in jos. Fii frumoasa, Mimilica. Sa nu-ti lipseasca floarea-n par si zambetul curat de acum. Lasa-l pe buze rosii. Respecta, Mimilica. Locurile copilariei, scoala ta. Da alinare bunicilor la batranete. Sopteste vorbe bune parintilor. Ei te-au croit si ti-au pus sufletul in suflet. Ti-au dat amintiri, experiente care stau marturie la formarea ta. Iubeste-i, Mimilica! Fericirea, ti-o faci tu! N-o astepta si n-o ravni. Toate-s la timpul lor. Accepta, Mimilica, multe sunt strambe si multe-s de neschimbat dar si cand poti, schimba-le. Spune-ti cuvantul, nu-l inchide. Spunand, schimbam. Oameni, nedreptati, legi, mentalitati.
Iti vor curge lacrimi…de dor, de bucurie, de suparare dar se usuca, Mimilica, toate-s trecatoare. Sa-ti placa viata, ea se duce pana sa-ti dai seama. Iti pleca din mana, asa ca gust-o. Cand se trage linie trebuie sa-i cunosti aroma.
Aseaza-te la rand, Mimilica, ai rabdare sa vina ziua de maine, nu grabi noaptea. Stai pasnica la rand, ca-i o randuiala viata. Una usoara si grea, frumoasa si urata, dar e. Lasa sa vina clipa urata, va trece iar tu sa ramai mai demna si mai buna.
Pregateste-te, Mimilica si de ce-i rau, iar de-i furtuna, pune-ti palaria.

Fii iubita, Mimilica!

Copile, bun si…bun,

Te-as duce departe de tot
Ce-i rau, ce-i trist si ce-i netot,
Ti-as povesti doar basme dulci
Iar pe cararea p-unde apuci
M-as apuca sa iti presar
Zile frumoase-n calendar.

Ti-as pune in ghiozdanul vietii,
Far-a lasa locul tristetii,
Oameni frumosi, prieteni dragi
Locuri sa ai unde sa tragi,
Sa-ti simti durerea ascultata,
Si orice rana, vindecata.

Ti-as pune sufletu-n culori,
Si-n gara-n care ai sa cobori,
As face clipa, un minut
Ca inima sa ti-o ascult
Speranta-n zile lungi sa vezi,
Incredere, ca sa visezi.

De-as sti cand raul intalnesti
Ti-as face semn sa te opresti,
Te-as strange-n brate cu putere
Sa nu cunosti deloc durere,
Ti-as pune aripi incolor
Sa zbori deasupra norilor.

Ti-as pune-n palme mari puteri
Sa te incarci, cand nicaieri
Stanga si dreapta de privesti
O voce blanda nu gasesti,
Sa-ti mangaie plapand tristetea
Ori sa iti dea, simplu, binetea

De-as sti ca sta-n puterea mea,
Iar timpul voie de mi-ar da
As continua sa-ti spun povesti,
Clepsidra timpului s-opresc
Perna in vis s-o impartim,
Sa fim lasati sa ne iubim.

De-ar fi, dar nu-i usor nicicum
Din ceea ce-mi doresc acum,
Asa ca sfaturi calde-ti dau
Si-n preajma iti promit ca-ti stau
Sa-ti corectez, de-ai vrea, purtarea
Si de-mi primesti, chiar sarutarea.

Caut sa iert,
Caci nu stiu niciodata
Ce are-n suflet cel din fata mea,
Ori cat de grea, e crucea ce o poarta.

Caut sa iert,
Sa inteleg cand vocea e rastita
Si mi se adreseaza
Cu foc, nestavilita.

Caut sa iert,
Cand vad o nedreptate,
Ochi tristi, vorbe nevrut de grele
Din suflete darmate.

Caut sa iert,
Caci stiu ca peste-o ora, zi ori luna
Regretele-si fac locul
Usor, dupa furtuna.

Caut sa iert,
Priviri ce trec prin mine,
Emotii grele, tumult,
Oftaturi lungi, suspine.

Caut sa iert,
E ceea ce ma face
Sa pun capul pe perna
In tihna si in pace.

Cand vreau sa-i spun cat sunt, de
mandra ca-i simt mana,
prin par cum imi patrunde,
Spun: te iubesc!

Si sufletu-mi tresare, cand
cu drag imi striga nume
si-l face el sa para bland,
Spun: te iubesc!

Si-atunci cand imi priveste
chipul obosit si simplu,
tacut dar imi zambeste,
Spun: te iubesc!

Cand, clipe bune-mi spune
prea multe ori nimic,
cand toate imi par bune,
Spun: te iubesc.

Cand vreau sa-i zic ceva, ori
sa ii dau drept multumire,
caut adanc in mine, si
Spun: te iubesc!

Atunci cand imi ofera flori
sau zambete marete,
si cand pe spate am fiori,
Spun: te iubesc!

Caut sa-i vad efortul, cand
imi pune veste calda-n suflet,
oricat de obosit sau de flamand,
Spun: te iubesc!

Ori multe, multe, multe tare
stau astazi marturie,
cand tolba de-amintiri e mare.
Spun: te iubesc!

Timpul oblojeste rani…

…Linisteste suflete si calmeaza dureri, asterne praful peste tristeti si lacrimi, astfel ca atunci cand iei carpa si il stergi, sa nu mai doara sau sa nu mai doara atat de tare.

Vindeca…aproape tot. Cand nu reuseste sa impace trecut cu prezent, cand nu te ajuta sa uiti, evenimente, pierderi, oameni…..te invata sa traiesti cu ranile. Atat cat sa doara suportabil.

Timpul iarta, sfatuieste, schimba lucruri si modul de a le interpreta, ne invata sa dansam, cantam, citim…iubim! Ne ridica din caderi si ne struneste pentru a merge mai departe si toate acestea, prin simplul fapt ca se scurge, precum un rau, la vale…

Are darul de a ne face rabdatori. Acelasi dar de a ne conduce pe drumuri necunoscute, pe care sa le batatorim sub povara piciorele noastre si pe care sa ne putem lasa amprenta.

Tot el ne trezeste din visare si ne face sa constientizam lucruri.

Sa nu ai regrete! Coloreaza-ti buzele cu cel mai intens ruj si revin-o pe carare…duce intotdeauna la vale:)

Obisnuiesc sa imi arunc frecvent privirea catre cer, sa descopar acolo un raspuns ori o stare, sa vad imensitatea lui si sa o gasesc in sufletul meu, sa zaresc puritatea prin albastrul lui si sa incerc sa ma adun. Trag aer adanc in piept, oftez cand simt si intreb…intreb ce si cum sa fac. Caut raspunsurile sufletului meu. Ma linisteste si imi da suflu de care am nevoie in momentele de cumpana. Dibuiesc cararea pe care sa pasesc, linistea care sa ma sprijine macar pentru cateva clipe.
Adesea, oamenii cu care ma intersectez au privirea in pamant, sunt impovarati si nesiguri in vremuri haotice. Sunt adusi de spate, incruntati si grei. Apasati de griji si nevoi. In vremuri moderne, oamenii isi ascund adevarata triste a sufletului dupa un zambet aproape perfect.
Pozitia corpului este musai sa fie dreapta, privirea orientata in sus, de unde sa observi mai abitir lucrurile si sa le poti imbunatati. Sa gasesti speranta.
Cum poti sa traiesti astazi daca nu crezi in maine? Cum sa reusesti sa ajungi la ceea ce visezi daca nu ai linistea care sa te manuiasca, sa te alunge de pe drumuri gresite si sa-ti sfatuiasca trupul catre carari, chiar daca grele, iesite din zona de comfort, dar avand la capatul celalalt satisfactie, zambet, triumf pentru suflet.

Ne intuneca ganduri necesar de inutile, ne ”omoara” societatea in care ne dam coate pentru a inainta, suntem fiii tarii de niciunde dar cu toate astea nu avem voie sa privim in pamant, nu avem voie sa ne rusinam de ceea ce suntem. Avem nevoie de sperata.

Fiecare isi coloreaza sufletul in culorile proprii, eu, precum cerul, in albastru…

Unde plang? Aceasta este intrebarea, gandindu-ne la eroii aceia, numiti parinti, care stau luni, ani, la capataiul pruncilor bolnavi. Unde dorm, unde isi pun ordine in gandurile ravasite. Unde isi calmeaza sufletul sugrumat de vestea nedrept de dura. Unde isi striga neputiinta si in ce loc isi pot aduna fortele pentru lupta ce a inceput fara sa fie intrebati. Caci boala asa vine. Fara voce, fara strigat, prin dosul usii, cu pasi neauziti. Si loveste cu putere oameni, vieti, schimba tot.
Teama li se instaleaza in suflet si o duc cu ei o viata. Nu-si leapada frica din gand si suflet nici cand puii lor prind aripi, de teama bolii parsive, ce poate sa revina. Plang in ei, isi inghit tristetea si zambesc micutului aflat pe patul de spital. Trebuie sa o faca. Si daca nu mai pot, trag aer in piept si merg mai departe.
Fara ei nu ar reusi, sunt soare si lumina, sprijin si culoare, acolo, intre peretii albi. Le citesc povesti, se joaca cu ei dar nu sunt acolo, sunt pierduti in neputiinta.
Stau pe scaun si le vegheaza somul.
Se roaga….se roaga neincetat. Cer minuni si cer oameni langa ei. Cat cei mici dorm ei pot plange putin. Au nevoie sa arunce din ceea ce au strans. Au nevoie de o gura de aer. Vor sa refuleze parte din ceea ce le inabusa viata.Vor sa faca schimb cu pruncii lor, sa le aline durerea si chinul. Vor sa stie DE CE?! Dar dimineata isi spala fata si pornesc din nou la lupta. Trebuie sa le tina manuta in mana lor, fara sa le tremure. Asa fac echipa, asa pot iesi invingatori.

Elogiu adus acestor mari parinti. Acestor munti de putere.
Binecuvantati fiti si la adapost de boala sa va stea pruncii!
Sanatate!

La aeroport, copiii isi conduc parintii. Catre speranta si cele necesare dar…ce ramane inaintea acestor porti? Dar dincolo de ele?

S-au terminat sarbatorile si odata cu ele, timpul petrecut de cei mici alaturi de parintii cu care, in restul anului, vor mai vorbi doar la telefon. Tristi chiar indurerati, isi tin parintele de mana. Nu le-ar mai da drumul si oricum nu inteleg de ce trebuie sa isi simta sufletul gol inca un an. Mana le tremura, se apropie despartirea aia pe  care o viseaza multe nopti si care ii fac sa se trezeasca plangand. Ii lasa nefericiti…Ar vrea sa opreasca timpul. Sa ramana acolo imbratisati. Nu mai vor sa taca atunci cand ceilalti copii povestesc despre parintii lor. Nu isi mai pot pregati poeziile pentru serbare fara ca ei sa ii poata asculta. Nu mai vor diplomele pentru bune rezultate, fara ca parintii sa fie acolo, sa ii priveasca cu dragoste. Nu mai vor decat bratele lor in care sa se scalde cu bucurie, unde sa isi alinte copilaria, unde sa planga si sa rada, unde sa se simta ca ceilalti. Suferinta lor lasa rani.
Nimic nu mai intoarce momentele acestea. Nimeni nu mai poate vindeca plansul lor. Nimeni nu le mai poate aduce odihna in noptile grele in care se trezesc fara caldura parinteasca.

Pe partea celalta, parintele isi inghite lacrimile. An de an, la plecare, isi propune sa fie ultimul. Spera sa nu mai lase acasa tristete dar nevoile il imping catre alt si alt an. Simt neputiinta. Simt durere. Dar cel mai adanc injunghie suferinta copiilor, prinsa in tablou cand lacrimile se rostogolesc din ochii lor mici.

Mangaietoare dragostea bunicilor cu care raman dar nu atat cat au nevoie. Bunicii plang alaturi de ei. Grea piatra de dus, greu destin, greu de tinut in echilibru fragilitatea acestor micuti. Greu de acoperit iubirea unui parinte. Greu de tot!

Dor imposibil de scris pe hartie…

Inceput si sfarsit…

Deschidem o usa si inchidem o alta. Asa vad eu inceputurile si finalurile de an. Caci si lucruri grele de am avut in anul aflat pe final, tot multumiti sa fim. Am trecut peste, suntem mai buni si mai experimentati. Ne scolim dincolo de zona ne confort si tot acolo ne cunoastem limitele. Sa ne bucuram ca suntem si apasam cu bine pe clanta noii usi.
Sa constientizam ca suntem fericiti. Cineva spunea, suntem nefericiti pentru ca nu ne dam seama ca suntem fericiti.

Vreau sa las inaintea usii inchise tot ceea ce mi-a facut rau in anul care se scurge, momentele in care nu am fost buna, cand am avut asteptari exagerate de la ceilalti. Clipele in care am dezamagit, in care am fost teribil de dura cu mine, cand m-am certat si mi-a lipsit rabdarea. Vreau sa-i las anului care se incheie pe oamenii care vor sa plece…nu sunt ai mei, daca nu vor sa stea, nu ii mai opresc nici eu!

Vreau sa merg, pentru ceea ce iubesc, pana la capatul pamantului. Sa pun punct si sa ma asez din nou la linia de start. Sa strig cu voce tare pentru ceea ce cred. Sa zambesc celor care sunt armati…asa vor renunta la arme. Sa nu le mai raspund la fel acelora care tipa ori sunt nervosi.
Vreau sa functionez fara sa imi pun limite.
Sa fiu buna. Sa inteleg, sa am rabdare, sa uit, sa cred, sa sper.
La culcare, seara, cand imi fac rezumatul in suflet, sa fiu implinita si linistita.
Vreau echilibru si putere pentru a fi eu.
Imi doresc sa citesc si sa scriu mai mult.

Imi doresc sa impart timpul meu cu ceilalti si sa ajung acolo unde altii nu o fac, sa fiu sprijin copiilor care nu au copilarie si bunicilor care si-au pierdut batranetea. Sa aduc zambete!

La multi ani!
Ganduri tandre!

Pe perna mea, un trup mic, isi cauta culcusul. Vesel si simpatic, cu ochii pe jumatate inchisi, se alinta in bratele mele. Si ma mangaie, imi spune ca ma iubeste si ma face fericita. Nici nu stiu ce simt mai exact, navalesc sentimente colosale peste mine, nu stiu sa numesc doar unul dintre ele. Ce stiu este ca sunt mama lui si atat de tare imi incalzeste sufletul cand il vad langa mine, ca nimic nu-mi lipseste. Se lipeste de mine, se joaca in parul meu, imi sopeste aproape adormit ce a facut astazi, cum s-a jucat si ce a invatat. Zambeste insotit de gropita din obrazul lui mic si topeste totul pe langa noi. Il invelesc si il privesc cu recunostinta pentru ca il am, trebuie sa fiu tare iubita undeva acolo, de pot sa simt ce simt, fiind mama lui. Ma uit in spate, a crescut putin, a fost micut tare, acum este cat latul patului, va fi cat lungul lui, curand. Nu ma satur, il privesc, sorbindu-l. Mos Ene isi pregateste vizita. Ii iau manuta in mana mea, asa dormim, imi cauta noaptea mana si imi spune, soptit, ca ma iubeste.
Caut in cufar si gasesc momente care imi aduc lacrimi in ochi. Sunt atatea dar la oricare m-as duce cu gandul, ma invadeaza ceea ce se numeste dragostea de parinte.
Ce a facut de cand venit pe aceasta lume este o minune, cum as fi atins bucuria asta, altfel? Sunt mai buna, mai fericita, mai, mai…Totul este altfel, m-a invatat zambetul, mi-a croit haine de om frumos, mi-a bucurat sufletul cu flori, mi-a aratat, fara cuvinte, o lume mai buna, in care, chiar daca ma aflam, nu am observat-o. Stiu sa iert mai abitir ca altadata, el iarta atat de usor, de ce sa nu o fac si eu? Se joaca atat de frumos, o fac si eu. Joaca este terapie. Serile sunt ale noastre, nimic si nimeni nu ni le ia. Povestim, ne tinem in brate, impartim, radem cu sufletul.
Si, ma uit iarasi la el, doarme adanc, acum. Cat eu am calatorit in amintirile noastre, el a pasit in lumea viselor. Sunt linistita, ma rog. Ma rog sa fim sanatosi si sa avem oameni langa noi iar el sa fie prietenul lor, sa iubeasca viata.
Ma inclin si multumesc!
Multumesc pentru tot!
Dragostea lui m-a blocat intr-o zona linistita, m-a echilibrat, m-a schimbat categoric de mult si de frumos.
Ziua imi lipseste. Si eu lui. Ne avem unul pe altul, avem darul asta atat de frumos, suntem binecuvantati.

In preajma lui, mor de bucurie! Mor de drag!

Sa iubesti, Mimilica, oamenii si sa le dai mangaieri.
Iti pun deoparte, prin rugaciunile mele, simplitate, zambet pentru tot ce te inconjoara.
Noroc, Mimilica! Acesta ti-l dau astrele si norii. Noroc de prieteni, de oameni, de flori langa tine. Noroc de cantec. Putin din toate, Mimilica.
Dar, tu. Si tu. Sa dai Mimilica! Sa lasi in urma pasilor tai, dor. Sa te caute ceilalti, sa te strige cu bucurie si cu amintiri de pus la rana. Fii buna, Mimilica.
Nu lasa capul plecat si nici indoiala, in umbra ta. Fii demna si impacata cu tine. Fa lucruri drepte, precum stejarul, neindoit de vant si neuscat de soare. Priveste in ochi, pamantul e pentru a pasi, nu pentru a privi in jos. Fii frumoasa, Mimilica. Sa nu-ti lipseasca floarea-n par si zambetul curat de acum. Lasa-l pe buze rosii. Respecta, Mimilica. Locurile copilariei, scoala ta. Da alinare bunicilor la batranete. Sopteste vorbe bune parintilor. Ei te-au croit si ti-au pus sufletul in suflet. Ti-au dat amintiri, experiente care stau marturie la formarea ta. Iubeste-i, Mimilica! Fericirea, ti-o faci tu! N-o astepta si n-o ravni. Toate-s la timpul lor. Accepta, Mimilica, multe sunt strambe si multe-s de neschimbat dar si cand poti, schimba-le. Spune-ti cuvantul, nu-l inchide. Spunand, schimbam. Oameni, nedreptati, legi, mentalitati.
Iti vor curge lacrimi…de dor, de bucurie, de suparare dar se usuca, Mimilica, toate-s trecatoare. Sa-ti placa viata, ea se duce pana sa-ti dai seama. Iti pleca din mana, asa ca gust-o. Cand se trage linie trebuie sa-i cunosti aroma.
Aseaza-te la rand, Mimilica, ai rabdare sa vina ziua de maine, nu grabi noaptea. Stai pasnica la rand, ca-i o randuiala viata. Una usoara si grea, frumoasa si urata, dar e. Lasa sa vina clipa urata, va trece iar tu sa ramai mai demna si mai buna.
Pregateste-te, Mimilica si de ce-i rau, iar de-i furtuna, pune-ti palaria.

Fii iubita, Mimilica!

Copile, bun si…bun,

Te-as duce departe de tot
Ce-i rau, ce-i trist si ce-i netot,
Ti-as povesti doar basme dulci
Iar pe cararea p-unde apuci
M-as apuca sa iti presar
Zile frumoase-n calendar.

Ti-as pune in ghiozdanul vietii,
Far-a lasa locul tristetii,
Oameni frumosi, prieteni dragi
Locuri sa ai unde sa tragi,
Sa-ti simti durerea ascultata,
Si orice rana, vindecata.

Ti-as pune sufletu-n culori,
Si-n gara-n care ai sa cobori,
As face clipa, un minut
Ca inima sa ti-o ascult
Speranta-n zile lungi sa vezi,
Incredere, ca sa visezi.

De-as sti cand raul intalnesti
Ti-as face semn sa te opresti,
Te-as strange-n brate cu putere
Sa nu cunosti deloc durere,
Ti-as pune aripi incolor
Sa zbori deasupra norilor.

Ti-as pune-n palme mari puteri
Sa te incarci, cand nicaieri
Stanga si dreapta de privesti
O voce blanda nu gasesti,
Sa-ti mangaie plapand tristetea
Ori sa iti dea, simplu, binetea

De-as sti ca sta-n puterea mea,
Iar timpul voie de mi-ar da
As continua sa-ti spun povesti,
Clepsidra timpului s-opresc
Perna in vis s-o impartim,
Sa fim lasati sa ne iubim.

De-ar fi, dar nu-i usor nicicum
Din ceea ce-mi doresc acum,
Asa ca sfaturi calde-ti dau
Si-n preajma iti promit ca-ti stau
Sa-ti corectez, de-ai vrea, purtarea
Si de-mi primesti, chiar sarutarea.

Caut sa iert,
Caci nu stiu niciodata
Ce are-n suflet cel din fata mea,
Ori cat de grea, e crucea ce o poarta.

Caut sa iert,
Sa inteleg cand vocea e rastita
Si mi se adreseaza
Cu foc, nestavilita.

Caut sa iert,
Cand vad o nedreptate,
Ochi tristi, vorbe nevrut de grele
Din suflete darmate.

Caut sa iert,
Caci stiu ca peste-o ora, zi ori luna
Regretele-si fac locul
Usor, dupa furtuna.

Caut sa iert,
Priviri ce trec prin mine,
Emotii grele, tumult,
Oftaturi lungi, suspine.

Caut sa iert,
E ceea ce ma face
Sa pun capul pe perna
In tihna si in pace.

Cand vreau sa-i spun cat sunt, de
mandra ca-i simt mana,
prin par cum imi patrunde,
Spun: te iubesc!

Si sufletu-mi tresare, cand
cu drag imi striga nume
si-l face el sa para bland,
Spun: te iubesc!

Si-atunci cand imi priveste
chipul obosit si simplu,
tacut dar imi zambeste,
Spun: te iubesc!

Cand, clipe bune-mi spune
prea multe ori nimic,
cand toate imi par bune,
Spun: te iubesc.

Cand vreau sa-i zic ceva, ori
sa ii dau drept multumire,
caut adanc in mine, si
Spun: te iubesc!

Atunci cand imi ofera flori
sau zambete marete,
si cand pe spate am fiori,
Spun: te iubesc!

Caut sa-i vad efortul, cand
imi pune veste calda-n suflet,
oricat de obosit sau de flamand,
Spun: te iubesc!

Ori multe, multe, multe tare
stau astazi marturie,
cand tolba de-amintiri e mare.
Spun: te iubesc!

Timpul oblojeste rani…

…Linisteste suflete si calmeaza dureri, asterne praful peste tristeti si lacrimi, astfel ca atunci cand iei carpa si il stergi, sa nu mai doara sau sa nu mai doara atat de tare.

Vindeca…aproape tot. Cand nu reuseste sa impace trecut cu prezent, cand nu te ajuta sa uiti, evenimente, pierderi, oameni…..te invata sa traiesti cu ranile. Atat cat sa doara suportabil.

Timpul iarta, sfatuieste, schimba lucruri si modul de a le interpreta, ne invata sa dansam, cantam, citim…iubim! Ne ridica din caderi si ne struneste pentru a merge mai departe si toate acestea, prin simplul fapt ca se scurge, precum un rau, la vale…

Are darul de a ne face rabdatori. Acelasi dar de a ne conduce pe drumuri necunoscute, pe care sa le batatorim sub povara piciorele noastre si pe care sa ne putem lasa amprenta.

Tot el ne trezeste din visare si ne face sa constientizam lucruri.

Sa nu ai regrete! Coloreaza-ti buzele cu cel mai intens ruj si revin-o pe carare…duce intotdeauna la vale:)

Obisnuiesc sa imi arunc frecvent privirea catre cer, sa descopar acolo un raspuns ori o stare, sa vad imensitatea lui si sa o gasesc in sufletul meu, sa zaresc puritatea prin albastrul lui si sa incerc sa ma adun. Trag aer adanc in piept, oftez cand simt si intreb…intreb ce si cum sa fac. Caut raspunsurile sufletului meu. Ma linisteste si imi da suflu de care am nevoie in momentele de cumpana. Dibuiesc cararea pe care sa pasesc, linistea care sa ma sprijine macar pentru cateva clipe.
Adesea, oamenii cu care ma intersectez au privirea in pamant, sunt impovarati si nesiguri in vremuri haotice. Sunt adusi de spate, incruntati si grei. Apasati de griji si nevoi. In vremuri moderne, oamenii isi ascund adevarata triste a sufletului dupa un zambet aproape perfect.
Pozitia corpului este musai sa fie dreapta, privirea orientata in sus, de unde sa observi mai abitir lucrurile si sa le poti imbunatati. Sa gasesti speranta.
Cum poti sa traiesti astazi daca nu crezi in maine? Cum sa reusesti sa ajungi la ceea ce visezi daca nu ai linistea care sa te manuiasca, sa te alunge de pe drumuri gresite si sa-ti sfatuiasca trupul catre carari, chiar daca grele, iesite din zona de comfort, dar avand la capatul celalalt satisfactie, zambet, triumf pentru suflet.

Ne intuneca ganduri necesar de inutile, ne ”omoara” societatea in care ne dam coate pentru a inainta, suntem fiii tarii de niciunde dar cu toate astea nu avem voie sa privim in pamant, nu avem voie sa ne rusinam de ceea ce suntem. Avem nevoie de sperata.

Fiecare isi coloreaza sufletul in culorile proprii, eu, precum cerul, in albastru…

Unde plang? Aceasta este intrebarea, gandindu-ne la eroii aceia, numiti parinti, care stau luni, ani, la capataiul pruncilor bolnavi. Unde dorm, unde isi pun ordine in gandurile ravasite. Unde isi calmeaza sufletul sugrumat de vestea nedrept de dura. Unde isi striga neputiinta si in ce loc isi pot aduna fortele pentru lupta ce a inceput fara sa fie intrebati. Caci boala asa vine. Fara voce, fara strigat, prin dosul usii, cu pasi neauziti. Si loveste cu putere oameni, vieti, schimba tot.
Teama li se instaleaza in suflet si o duc cu ei o viata. Nu-si leapada frica din gand si suflet nici cand puii lor prind aripi, de teama bolii parsive, ce poate sa revina. Plang in ei, isi inghit tristetea si zambesc micutului aflat pe patul de spital. Trebuie sa o faca. Si daca nu mai pot, trag aer in piept si merg mai departe.
Fara ei nu ar reusi, sunt soare si lumina, sprijin si culoare, acolo, intre peretii albi. Le citesc povesti, se joaca cu ei dar nu sunt acolo, sunt pierduti in neputiinta.
Stau pe scaun si le vegheaza somul.
Se roaga….se roaga neincetat. Cer minuni si cer oameni langa ei. Cat cei mici dorm ei pot plange putin. Au nevoie sa arunce din ceea ce au strans. Au nevoie de o gura de aer. Vor sa refuleze parte din ceea ce le inabusa viata.Vor sa faca schimb cu pruncii lor, sa le aline durerea si chinul. Vor sa stie DE CE?! Dar dimineata isi spala fata si pornesc din nou la lupta. Trebuie sa le tina manuta in mana lor, fara sa le tremure. Asa fac echipa, asa pot iesi invingatori.

Elogiu adus acestor mari parinti. Acestor munti de putere.
Binecuvantati fiti si la adapost de boala sa va stea pruncii!
Sanatate!

La aeroport, copiii isi conduc parintii. Catre speranta si cele necesare dar…ce ramane inaintea acestor porti? Dar dincolo de ele?

S-au terminat sarbatorile si odata cu ele, timpul petrecut de cei mici alaturi de parintii cu care, in restul anului, vor mai vorbi doar la telefon. Tristi chiar indurerati, isi tin parintele de mana. Nu le-ar mai da drumul si oricum nu inteleg de ce trebuie sa isi simta sufletul gol inca un an. Mana le tremura, se apropie despartirea aia pe  care o viseaza multe nopti si care ii fac sa se trezeasca plangand. Ii lasa nefericiti…Ar vrea sa opreasca timpul. Sa ramana acolo imbratisati. Nu mai vor sa taca atunci cand ceilalti copii povestesc despre parintii lor. Nu isi mai pot pregati poeziile pentru serbare fara ca ei sa ii poata asculta. Nu mai vor diplomele pentru bune rezultate, fara ca parintii sa fie acolo, sa ii priveasca cu dragoste. Nu mai vor decat bratele lor in care sa se scalde cu bucurie, unde sa isi alinte copilaria, unde sa planga si sa rada, unde sa se simta ca ceilalti. Suferinta lor lasa rani.
Nimic nu mai intoarce momentele acestea. Nimeni nu mai poate vindeca plansul lor. Nimeni nu le mai poate aduce odihna in noptile grele in care se trezesc fara caldura parinteasca.

Pe partea celalta, parintele isi inghite lacrimile. An de an, la plecare, isi propune sa fie ultimul. Spera sa nu mai lase acasa tristete dar nevoile il imping catre alt si alt an. Simt neputiinta. Simt durere. Dar cel mai adanc injunghie suferinta copiilor, prinsa in tablou cand lacrimile se rostogolesc din ochii lor mici.

Mangaietoare dragostea bunicilor cu care raman dar nu atat cat au nevoie. Bunicii plang alaturi de ei. Grea piatra de dus, greu destin, greu de tinut in echilibru fragilitatea acestor micuti. Greu de acoperit iubirea unui parinte. Greu de tot!

Dor imposibil de scris pe hartie…

Inceput si sfarsit…

Deschidem o usa si inchidem o alta. Asa vad eu inceputurile si finalurile de an. Caci si lucruri grele de am avut in anul aflat pe final, tot multumiti sa fim. Am trecut peste, suntem mai buni si mai experimentati. Ne scolim dincolo de zona ne confort si tot acolo ne cunoastem limitele. Sa ne bucuram ca suntem si apasam cu bine pe clanta noii usi.
Sa constientizam ca suntem fericiti. Cineva spunea, suntem nefericiti pentru ca nu ne dam seama ca suntem fericiti.

Vreau sa las inaintea usii inchise tot ceea ce mi-a facut rau in anul care se scurge, momentele in care nu am fost buna, cand am avut asteptari exagerate de la ceilalti. Clipele in care am dezamagit, in care am fost teribil de dura cu mine, cand m-am certat si mi-a lipsit rabdarea. Vreau sa-i las anului care se incheie pe oamenii care vor sa plece…nu sunt ai mei, daca nu vor sa stea, nu ii mai opresc nici eu!

Vreau sa merg, pentru ceea ce iubesc, pana la capatul pamantului. Sa pun punct si sa ma asez din nou la linia de start. Sa strig cu voce tare pentru ceea ce cred. Sa zambesc celor care sunt armati…asa vor renunta la arme. Sa nu le mai raspund la fel acelora care tipa ori sunt nervosi.
Vreau sa functionez fara sa imi pun limite.
Sa fiu buna. Sa inteleg, sa am rabdare, sa uit, sa cred, sa sper.
La culcare, seara, cand imi fac rezumatul in suflet, sa fiu implinita si linistita.
Vreau echilibru si putere pentru a fi eu.
Imi doresc sa citesc si sa scriu mai mult.

Imi doresc sa impart timpul meu cu ceilalti si sa ajung acolo unde altii nu o fac, sa fiu sprijin copiilor care nu au copilarie si bunicilor care si-au pierdut batranetea. Sa aduc zambete!

La multi ani!
Ganduri tandre!

Pe perna mea, un trup mic, isi cauta culcusul. Vesel si simpatic, cu ochii pe jumatate inchisi, se alinta in bratele mele. Si ma mangaie, imi spune ca ma iubeste si ma face fericita. Nici nu stiu ce simt mai exact, navalesc sentimente colosale peste mine, nu stiu sa numesc doar unul dintre ele. Ce stiu este ca sunt mama lui si atat de tare imi incalzeste sufletul cand il vad langa mine, ca nimic nu-mi lipseste. Se lipeste de mine, se joaca in parul meu, imi sopeste aproape adormit ce a facut astazi, cum s-a jucat si ce a invatat. Zambeste insotit de gropita din obrazul lui mic si topeste totul pe langa noi. Il invelesc si il privesc cu recunostinta pentru ca il am, trebuie sa fiu tare iubita undeva acolo, de pot sa simt ce simt, fiind mama lui. Ma uit in spate, a crescut putin, a fost micut tare, acum este cat latul patului, va fi cat lungul lui, curand. Nu ma satur, il privesc, sorbindu-l. Mos Ene isi pregateste vizita. Ii iau manuta in mana mea, asa dormim, imi cauta noaptea mana si imi spune, soptit, ca ma iubeste.
Caut in cufar si gasesc momente care imi aduc lacrimi in ochi. Sunt atatea dar la oricare m-as duce cu gandul, ma invadeaza ceea ce se numeste dragostea de parinte.
Ce a facut de cand venit pe aceasta lume este o minune, cum as fi atins bucuria asta, altfel? Sunt mai buna, mai fericita, mai, mai…Totul este altfel, m-a invatat zambetul, mi-a croit haine de om frumos, mi-a bucurat sufletul cu flori, mi-a aratat, fara cuvinte, o lume mai buna, in care, chiar daca ma aflam, nu am observat-o. Stiu sa iert mai abitir ca altadata, el iarta atat de usor, de ce sa nu o fac si eu? Se joaca atat de frumos, o fac si eu. Joaca este terapie. Serile sunt ale noastre, nimic si nimeni nu ni le ia. Povestim, ne tinem in brate, impartim, radem cu sufletul.
Si, ma uit iarasi la el, doarme adanc, acum. Cat eu am calatorit in amintirile noastre, el a pasit in lumea viselor. Sunt linistita, ma rog. Ma rog sa fim sanatosi si sa avem oameni langa noi iar el sa fie prietenul lor, sa iubeasca viata.
Ma inclin si multumesc!
Multumesc pentru tot!
Dragostea lui m-a blocat intr-o zona linistita, m-a echilibrat, m-a schimbat categoric de mult si de frumos.
Ziua imi lipseste. Si eu lui. Ne avem unul pe altul, avem darul asta atat de frumos, suntem binecuvantati.

In preajma lui, mor de bucurie! Mor de drag!

Sa iubesti, Mimilica, oamenii si sa le dai mangaieri.
Iti pun deoparte, prin rugaciunile mele, simplitate, zambet pentru tot ce te inconjoara.
Noroc, Mimilica! Acesta ti-l dau astrele si norii. Noroc de prieteni, de oameni, de flori langa tine. Noroc de cantec. Putin din toate, Mimilica.
Dar, tu. Si tu. Sa dai Mimilica! Sa lasi in urma pasilor tai, dor. Sa te caute ceilalti, sa te strige cu bucurie si cu amintiri de pus la rana. Fii buna, Mimilica.
Nu lasa capul plecat si nici indoiala, in umbra ta. Fii demna si impacata cu tine. Fa lucruri drepte, precum stejarul, neindoit de vant si neuscat de soare. Priveste in ochi, pamantul e pentru a pasi, nu pentru a privi in jos. Fii frumoasa, Mimilica. Sa nu-ti lipseasca floarea-n par si zambetul curat de acum. Lasa-l pe buze rosii. Respecta, Mimilica. Locurile copilariei, scoala ta. Da alinare bunicilor la batranete. Sopteste vorbe bune parintilor. Ei te-au croit si ti-au pus sufletul in suflet. Ti-au dat amintiri, experiente care stau marturie la formarea ta. Iubeste-i, Mimilica! Fericirea, ti-o faci tu! N-o astepta si n-o ravni. Toate-s la timpul lor. Accepta, Mimilica, multe sunt strambe si multe-s de neschimbat dar si cand poti, schimba-le. Spune-ti cuvantul, nu-l inchide. Spunand, schimbam. Oameni, nedreptati, legi, mentalitati.
Iti vor curge lacrimi…de dor, de bucurie, de suparare dar se usuca, Mimilica, toate-s trecatoare. Sa-ti placa viata, ea se duce pana sa-ti dai seama. Iti pleca din mana, asa ca gust-o. Cand se trage linie trebuie sa-i cunosti aroma.
Aseaza-te la rand, Mimilica, ai rabdare sa vina ziua de maine, nu grabi noaptea. Stai pasnica la rand, ca-i o randuiala viata. Una usoara si grea, frumoasa si urata, dar e. Lasa sa vina clipa urata, va trece iar tu sa ramai mai demna si mai buna.
Pregateste-te, Mimilica si de ce-i rau, iar de-i furtuna, pune-ti palaria.

Fii iubita, Mimilica!

Copile, bun si…bun,

Te-as duce departe de tot
Ce-i rau, ce-i trist si ce-i netot,
Ti-as povesti doar basme dulci
Iar pe cararea p-unde apuci
M-as apuca sa iti presar
Zile frumoase-n calendar.

Ti-as pune in ghiozdanul vietii,
Far-a lasa locul tristetii,
Oameni frumosi, prieteni dragi
Locuri sa ai unde sa tragi,
Sa-ti simti durerea ascultata,
Si orice rana, vindecata.

Ti-as pune sufletu-n culori,
Si-n gara-n care ai sa cobori,
As face clipa, un minut
Ca inima sa ti-o ascult
Speranta-n zile lungi sa vezi,
Incredere, ca sa visezi.

De-as sti cand raul intalnesti
Ti-as face semn sa te opresti,
Te-as strange-n brate cu putere
Sa nu cunosti deloc durere,
Ti-as pune aripi incolor
Sa zbori deasupra norilor.

Ti-as pune-n palme mari puteri
Sa te incarci, cand nicaieri
Stanga si dreapta de privesti
O voce blanda nu gasesti,
Sa-ti mangaie plapand tristetea
Ori sa iti dea, simplu, binetea

De-as sti ca sta-n puterea mea,
Iar timpul voie de mi-ar da
As continua sa-ti spun povesti,
Clepsidra timpului s-opresc
Perna in vis s-o impartim,
Sa fim lasati sa ne iubim.

De-ar fi, dar nu-i usor nicicum
Din ceea ce-mi doresc acum,
Asa ca sfaturi calde-ti dau
Si-n preajma iti promit ca-ti stau
Sa-ti corectez, de-ai vrea, purtarea
Si de-mi primesti, chiar sarutarea.

Caut sa iert,
Caci nu stiu niciodata
Ce are-n suflet cel din fata mea,
Ori cat de grea, e crucea ce o poarta.

Caut sa iert,
Sa inteleg cand vocea e rastita
Si mi se adreseaza
Cu foc, nestavilita.

Caut sa iert,
Cand vad o nedreptate,
Ochi tristi, vorbe nevrut de grele
Din suflete darmate.

Caut sa iert,
Caci stiu ca peste-o ora, zi ori luna
Regretele-si fac locul
Usor, dupa furtuna.

Caut sa iert,
Priviri ce trec prin mine,
Emotii grele, tumult,
Oftaturi lungi, suspine.

Caut sa iert,
E ceea ce ma face
Sa pun capul pe perna
In tihna si in pace.

Cand vreau sa-i spun cat sunt, de
mandra ca-i simt mana,
prin par cum imi patrunde,
Spun: te iubesc!

Si sufletu-mi tresare, cand
cu drag imi striga nume
si-l face el sa para bland,
Spun: te iubesc!

Si-atunci cand imi priveste
chipul obosit si simplu,
tacut dar imi zambeste,
Spun: te iubesc!

Cand, clipe bune-mi spune
prea multe ori nimic,
cand toate imi par bune,
Spun: te iubesc.

Cand vreau sa-i zic ceva, ori
sa ii dau drept multumire,
caut adanc in mine, si
Spun: te iubesc!

Atunci cand imi ofera flori
sau zambete marete,
si cand pe spate am fiori,
Spun: te iubesc!

Caut sa-i vad efortul, cand
imi pune veste calda-n suflet,
oricat de obosit sau de flamand,
Spun: te iubesc!

Ori multe, multe, multe tare
stau astazi marturie,
cand tolba de-amintiri e mare.
Spun: te iubesc!

Timpul oblojeste rani…

…Linisteste suflete si calmeaza dureri, asterne praful peste tristeti si lacrimi, astfel ca atunci cand iei carpa si il stergi, sa nu mai doara sau sa nu mai doara atat de tare.

Vindeca…aproape tot. Cand nu reuseste sa impace trecut cu prezent, cand nu te ajuta sa uiti, evenimente, pierderi, oameni…..te invata sa traiesti cu ranile. Atat cat sa doara suportabil.

Timpul iarta, sfatuieste, schimba lucruri si modul de a le interpreta, ne invata sa dansam, cantam, citim…iubim! Ne ridica din caderi si ne struneste pentru a merge mai departe si toate acestea, prin simplul fapt ca se scurge, precum un rau, la vale…

Are darul de a ne face rabdatori. Acelasi dar de a ne conduce pe drumuri necunoscute, pe care sa le batatorim sub povara piciorele noastre si pe care sa ne putem lasa amprenta.

Tot el ne trezeste din visare si ne face sa constientizam lucruri.

Sa nu ai regrete! Coloreaza-ti buzele cu cel mai intens ruj si revin-o pe carare…duce intotdeauna la vale:)

Obisnuiesc sa imi arunc frecvent privirea catre cer, sa descopar acolo un raspuns ori o stare, sa vad imensitatea lui si sa o gasesc in sufletul meu, sa zaresc puritatea prin albastrul lui si sa incerc sa ma adun. Trag aer adanc in piept, oftez cand simt si intreb…intreb ce si cum sa fac. Caut raspunsurile sufletului meu. Ma linisteste si imi da suflu de care am nevoie in momentele de cumpana. Dibuiesc cararea pe care sa pasesc, linistea care sa ma sprijine macar pentru cateva clipe.
Adesea, oamenii cu care ma intersectez au privirea in pamant, sunt impovarati si nesiguri in vremuri haotice. Sunt adusi de spate, incruntati si grei. Apasati de griji si nevoi. In vremuri moderne, oamenii isi ascund adevarata triste a sufletului dupa un zambet aproape perfect.
Pozitia corpului este musai sa fie dreapta, privirea orientata in sus, de unde sa observi mai abitir lucrurile si sa le poti imbunatati. Sa gasesti speranta.
Cum poti sa traiesti astazi daca nu crezi in maine? Cum sa reusesti sa ajungi la ceea ce visezi daca nu ai linistea care sa te manuiasca, sa te alunge de pe drumuri gresite si sa-ti sfatuiasca trupul catre carari, chiar daca grele, iesite din zona de comfort, dar avand la capatul celalalt satisfactie, zambet, triumf pentru suflet.

Ne intuneca ganduri necesar de inutile, ne ”omoara” societatea in care ne dam coate pentru a inainta, suntem fiii tarii de niciunde dar cu toate astea nu avem voie sa privim in pamant, nu avem voie sa ne rusinam de ceea ce suntem. Avem nevoie de sperata.

Fiecare isi coloreaza sufletul in culorile proprii, eu, precum cerul, in albastru…

Unde plang? Aceasta este intrebarea, gandindu-ne la eroii aceia, numiti parinti, care stau luni, ani, la capataiul pruncilor bolnavi. Unde dorm, unde isi pun ordine in gandurile ravasite. Unde isi calmeaza sufletul sugrumat de vestea nedrept de dura. Unde isi striga neputiinta si in ce loc isi pot aduna fortele pentru lupta ce a inceput fara sa fie intrebati. Caci boala asa vine. Fara voce, fara strigat, prin dosul usii, cu pasi neauziti. Si loveste cu putere oameni, vieti, schimba tot.
Teama li se instaleaza in suflet si o duc cu ei o viata. Nu-si leapada frica din gand si suflet nici cand puii lor prind aripi, de teama bolii parsive, ce poate sa revina. Plang in ei, isi inghit tristetea si zambesc micutului aflat pe patul de spital. Trebuie sa o faca. Si daca nu mai pot, trag aer in piept si merg mai departe.
Fara ei nu ar reusi, sunt soare si lumina, sprijin si culoare, acolo, intre peretii albi. Le citesc povesti, se joaca cu ei dar nu sunt acolo, sunt pierduti in neputiinta.
Stau pe scaun si le vegheaza somul.
Se roaga….se roaga neincetat. Cer minuni si cer oameni langa ei. Cat cei mici dorm ei pot plange putin. Au nevoie sa arunce din ceea ce au strans. Au nevoie de o gura de aer. Vor sa refuleze parte din ceea ce le inabusa viata.Vor sa faca schimb cu pruncii lor, sa le aline durerea si chinul. Vor sa stie DE CE?! Dar dimineata isi spala fata si pornesc din nou la lupta. Trebuie sa le tina manuta in mana lor, fara sa le tremure. Asa fac echipa, asa pot iesi invingatori.

Elogiu adus acestor mari parinti. Acestor munti de putere.
Binecuvantati fiti si la adapost de boala sa va stea pruncii!
Sanatate!

La aeroport, copiii isi conduc parintii. Catre speranta si cele necesare dar…ce ramane inaintea acestor porti? Dar dincolo de ele?

S-au terminat sarbatorile si odata cu ele, timpul petrecut de cei mici alaturi de parintii cu care, in restul anului, vor mai vorbi doar la telefon. Tristi chiar indurerati, isi tin parintele de mana. Nu le-ar mai da drumul si oricum nu inteleg de ce trebuie sa isi simta sufletul gol inca un an. Mana le tremura, se apropie despartirea aia pe  care o viseaza multe nopti si care ii fac sa se trezeasca plangand. Ii lasa nefericiti…Ar vrea sa opreasca timpul. Sa ramana acolo imbratisati. Nu mai vor sa taca atunci cand ceilalti copii povestesc despre parintii lor. Nu isi mai pot pregati poeziile pentru serbare fara ca ei sa ii poata asculta. Nu mai vor diplomele pentru bune rezultate, fara ca parintii sa fie acolo, sa ii priveasca cu dragoste. Nu mai vor decat bratele lor in care sa se scalde cu bucurie, unde sa isi alinte copilaria, unde sa planga si sa rada, unde sa se simta ca ceilalti. Suferinta lor lasa rani.
Nimic nu mai intoarce momentele acestea. Nimeni nu mai poate vindeca plansul lor. Nimeni nu le mai poate aduce odihna in noptile grele in care se trezesc fara caldura parinteasca.

Pe partea celalta, parintele isi inghite lacrimile. An de an, la plecare, isi propune sa fie ultimul. Spera sa nu mai lase acasa tristete dar nevoile il imping catre alt si alt an. Simt neputiinta. Simt durere. Dar cel mai adanc injunghie suferinta copiilor, prinsa in tablou cand lacrimile se rostogolesc din ochii lor mici.

Mangaietoare dragostea bunicilor cu care raman dar nu atat cat au nevoie. Bunicii plang alaturi de ei. Grea piatra de dus, greu destin, greu de tinut in echilibru fragilitatea acestor micuti. Greu de acoperit iubirea unui parinte. Greu de tot!

Dor imposibil de scris pe hartie…

Inceput si sfarsit…

Deschidem o usa si inchidem o alta. Asa vad eu inceputurile si finalurile de an. Caci si lucruri grele de am avut in anul aflat pe final, tot multumiti sa fim. Am trecut peste, suntem mai buni si mai experimentati. Ne scolim dincolo de zona ne confort si tot acolo ne cunoastem limitele. Sa ne bucuram ca suntem si apasam cu bine pe clanta noii usi.
Sa constientizam ca suntem fericiti. Cineva spunea, suntem nefericiti pentru ca nu ne dam seama ca suntem fericiti.

Vreau sa las inaintea usii inchise tot ceea ce mi-a facut rau in anul care se scurge, momentele in care nu am fost buna, cand am avut asteptari exagerate de la ceilalti. Clipele in care am dezamagit, in care am fost teribil de dura cu mine, cand m-am certat si mi-a lipsit rabdarea. Vreau sa-i las anului care se incheie pe oamenii care vor sa plece…nu sunt ai mei, daca nu vor sa stea, nu ii mai opresc nici eu!

Vreau sa merg, pentru ceea ce iubesc, pana la capatul pamantului. Sa pun punct si sa ma asez din nou la linia de start. Sa strig cu voce tare pentru ceea ce cred. Sa zambesc celor care sunt armati…asa vor renunta la arme. Sa nu le mai raspund la fel acelora care tipa ori sunt nervosi.
Vreau sa functionez fara sa imi pun limite.
Sa fiu buna. Sa inteleg, sa am rabdare, sa uit, sa cred, sa sper.
La culcare, seara, cand imi fac rezumatul in suflet, sa fiu implinita si linistita.
Vreau echilibru si putere pentru a fi eu.
Imi doresc sa citesc si sa scriu mai mult.

Imi doresc sa impart timpul meu cu ceilalti si sa ajung acolo unde altii nu o fac, sa fiu sprijin copiilor care nu au copilarie si bunicilor care si-au pierdut batranetea. Sa aduc zambete!

La multi ani!
Ganduri tandre!

Pe perna mea, un trup mic, isi cauta culcusul. Vesel si simpatic, cu ochii pe jumatate inchisi, se alinta in bratele mele. Si ma mangaie, imi spune ca ma iubeste si ma face fericita. Nici nu stiu ce simt mai exact, navalesc sentimente colosale peste mine, nu stiu sa numesc doar unul dintre ele. Ce stiu este ca sunt mama lui si atat de tare imi incalzeste sufletul cand il vad langa mine, ca nimic nu-mi lipseste. Se lipeste de mine, se joaca in parul meu, imi sopeste aproape adormit ce a facut astazi, cum s-a jucat si ce a invatat. Zambeste insotit de gropita din obrazul lui mic si topeste totul pe langa noi. Il invelesc si il privesc cu recunostinta pentru ca il am, trebuie sa fiu tare iubita undeva acolo, de pot sa simt ce simt, fiind mama lui. Ma uit in spate, a crescut putin, a fost micut tare, acum este cat latul patului, va fi cat lungul lui, curand. Nu ma satur, il privesc, sorbindu-l. Mos Ene isi pregateste vizita. Ii iau manuta in mana mea, asa dormim, imi cauta noaptea mana si imi spune, soptit, ca ma iubeste.
Caut in cufar si gasesc momente care imi aduc lacrimi in ochi. Sunt atatea dar la oricare m-as duce cu gandul, ma invadeaza ceea ce se numeste dragostea de parinte.
Ce a facut de cand venit pe aceasta lume este o minune, cum as fi atins bucuria asta, altfel? Sunt mai buna, mai fericita, mai, mai…Totul este altfel, m-a invatat zambetul, mi-a croit haine de om frumos, mi-a bucurat sufletul cu flori, mi-a aratat, fara cuvinte, o lume mai buna, in care, chiar daca ma aflam, nu am observat-o. Stiu sa iert mai abitir ca altadata, el iarta atat de usor, de ce sa nu o fac si eu? Se joaca atat de frumos, o fac si eu. Joaca este terapie. Serile sunt ale noastre, nimic si nimeni nu ni le ia. Povestim, ne tinem in brate, impartim, radem cu sufletul.
Si, ma uit iarasi la el, doarme adanc, acum. Cat eu am calatorit in amintirile noastre, el a pasit in lumea viselor. Sunt linistita, ma rog. Ma rog sa fim sanatosi si sa avem oameni langa noi iar el sa fie prietenul lor, sa iubeasca viata.
Ma inclin si multumesc!
Multumesc pentru tot!
Dragostea lui m-a blocat intr-o zona linistita, m-a echilibrat, m-a schimbat categoric de mult si de frumos.
Ziua imi lipseste. Si eu lui. Ne avem unul pe altul, avem darul asta atat de frumos, suntem binecuvantati.

In preajma lui, mor de bucurie! Mor de drag!

Sa iubesti, Mimilica, oamenii si sa le dai mangaieri.
Iti pun deoparte, prin rugaciunile mele, simplitate, zambet pentru tot ce te inconjoara.
Noroc, Mimilica! Acesta ti-l dau astrele si norii. Noroc de prieteni, de oameni, de flori langa tine. Noroc de cantec. Putin din toate, Mimilica.
Dar, tu. Si tu. Sa dai Mimilica! Sa lasi in urma pasilor tai, dor. Sa te caute ceilalti, sa te strige cu bucurie si cu amintiri de pus la rana. Fii buna, Mimilica.
Nu lasa capul plecat si nici indoiala, in umbra ta. Fii demna si impacata cu tine. Fa lucruri drepte, precum stejarul, neindoit de vant si neuscat de soare. Priveste in ochi, pamantul e pentru a pasi, nu pentru a privi in jos. Fii frumoasa, Mimilica. Sa nu-ti lipseasca floarea-n par si zambetul curat de acum. Lasa-l pe buze rosii. Respecta, Mimilica. Locurile copilariei, scoala ta. Da alinare bunicilor la batranete. Sopteste vorbe bune parintilor. Ei te-au croit si ti-au pus sufletul in suflet. Ti-au dat amintiri, experiente care stau marturie la formarea ta. Iubeste-i, Mimilica! Fericirea, ti-o faci tu! N-o astepta si n-o ravni. Toate-s la timpul lor. Accepta, Mimilica, multe sunt strambe si multe-s de neschimbat dar si cand poti, schimba-le. Spune-ti cuvantul, nu-l inchide. Spunand, schimbam. Oameni, nedreptati, legi, mentalitati.
Iti vor curge lacrimi…de dor, de bucurie, de suparare dar se usuca, Mimilica, toate-s trecatoare. Sa-ti placa viata, ea se duce pana sa-ti dai seama. Iti pleca din mana, asa ca gust-o. Cand se trage linie trebuie sa-i cunosti aroma.
Aseaza-te la rand, Mimilica, ai rabdare sa vina ziua de maine, nu grabi noaptea. Stai pasnica la rand, ca-i o randuiala viata. Una usoara si grea, frumoasa si urata, dar e. Lasa sa vina clipa urata, va trece iar tu sa ramai mai demna si mai buna.
Pregateste-te, Mimilica si de ce-i rau, iar de-i furtuna, pune-ti palaria.

Fii iubita, Mimilica!

Copile, bun si…bun,

Te-as duce departe de tot
Ce-i rau, ce-i trist si ce-i netot,
Ti-as povesti doar basme dulci
Iar pe cararea p-unde apuci
M-as apuca sa iti presar
Zile frumoase-n calendar.

Ti-as pune in ghiozdanul vietii,
Far-a lasa locul tristetii,
Oameni frumosi, prieteni dragi
Locuri sa ai unde sa tragi,
Sa-ti simti durerea ascultata,
Si orice rana, vindecata.

Ti-as pune sufletu-n culori,
Si-n gara-n care ai sa cobori,
As face clipa, un minut
Ca inima sa ti-o ascult
Speranta-n zile lungi sa vezi,
Incredere, ca sa visezi.

De-as sti cand raul intalnesti
Ti-as face semn sa te opresti,
Te-as strange-n brate cu putere
Sa nu cunosti deloc durere,
Ti-as pune aripi incolor
Sa zbori deasupra norilor.

Ti-as pune-n palme mari puteri
Sa te incarci, cand nicaieri
Stanga si dreapta de privesti
O voce blanda nu gasesti,
Sa-ti mangaie plapand tristetea
Ori sa iti dea, simplu, binetea

De-as sti ca sta-n puterea mea,
Iar timpul voie de mi-ar da
As continua sa-ti spun povesti,
Clepsidra timpului s-opresc
Perna in vis s-o impartim,
Sa fim lasati sa ne iubim.

De-ar fi, dar nu-i usor nicicum
Din ceea ce-mi doresc acum,
Asa ca sfaturi calde-ti dau
Si-n preajma iti promit ca-ti stau
Sa-ti corectez, de-ai vrea, purtarea
Si de-mi primesti, chiar sarutarea.

Caut sa iert,
Caci nu stiu niciodata
Ce are-n suflet cel din fata mea,
Ori cat de grea, e crucea ce o poarta.

Caut sa iert,
Sa inteleg cand vocea e rastita
Si mi se adreseaza
Cu foc, nestavilita.

Caut sa iert,
Cand vad o nedreptate,
Ochi tristi, vorbe nevrut de grele
Din suflete darmate.

Caut sa iert,
Caci stiu ca peste-o ora, zi ori luna
Regretele-si fac locul
Usor, dupa furtuna.

Caut sa iert,
Priviri ce trec prin mine,
Emotii grele, tumult,
Oftaturi lungi, suspine.

Caut sa iert,
E ceea ce ma face
Sa pun capul pe perna
In tihna si in pace.

Cand vreau sa-i spun cat sunt, de
mandra ca-i simt mana,
prin par cum imi patrunde,
Spun: te iubesc!

Si sufletu-mi tresare, cand
cu drag imi striga nume
si-l face el sa para bland,
Spun: te iubesc!

Si-atunci cand imi priveste
chipul obosit si simplu,
tacut dar imi zambeste,
Spun: te iubesc!

Cand, clipe bune-mi spune
prea multe ori nimic,
cand toate imi par bune,
Spun: te iubesc.

Cand vreau sa-i zic ceva, ori
sa ii dau drept multumire,
caut adanc in mine, si
Spun: te iubesc!

Atunci cand imi ofera flori
sau zambete marete,
si cand pe spate am fiori,
Spun: te iubesc!

Caut sa-i vad efortul, cand
imi pune veste calda-n suflet,
oricat de obosit sau de flamand,
Spun: te iubesc!

Ori multe, multe, multe tare
stau astazi marturie,
cand tolba de-amintiri e mare.
Spun: te iubesc!

Timpul oblojeste rani…

…Linisteste suflete si calmeaza dureri, asterne praful peste tristeti si lacrimi, astfel ca atunci cand iei carpa si il stergi, sa nu mai doara sau sa nu mai doara atat de tare.

Vindeca…aproape tot. Cand nu reuseste sa impace trecut cu prezent, cand nu te ajuta sa uiti, evenimente, pierderi, oameni…..te invata sa traiesti cu ranile. Atat cat sa doara suportabil.

Timpul iarta, sfatuieste, schimba lucruri si modul de a le interpreta, ne invata sa dansam, cantam, citim…iubim! Ne ridica din caderi si ne struneste pentru a merge mai departe si toate acestea, prin simplul fapt ca se scurge, precum un rau, la vale…

Are darul de a ne face rabdatori. Acelasi dar de a ne conduce pe drumuri necunoscute, pe care sa le batatorim sub povara piciorele noastre si pe care sa ne putem lasa amprenta.

Tot el ne trezeste din visare si ne face sa constientizam lucruri.

Sa nu ai regrete! Coloreaza-ti buzele cu cel mai intens ruj si revin-o pe carare…duce intotdeauna la vale:)

Obisnuiesc sa imi arunc frecvent privirea catre cer, sa descopar acolo un raspuns ori o stare, sa vad imensitatea lui si sa o gasesc in sufletul meu, sa zaresc puritatea prin albastrul lui si sa incerc sa ma adun. Trag aer adanc in piept, oftez cand simt si intreb…intreb ce si cum sa fac. Caut raspunsurile sufletului meu. Ma linisteste si imi da suflu de care am nevoie in momentele de cumpana. Dibuiesc cararea pe care sa pasesc, linistea care sa ma sprijine macar pentru cateva clipe.
Adesea, oamenii cu care ma intersectez au privirea in pamant, sunt impovarati si nesiguri in vremuri haotice. Sunt adusi de spate, incruntati si grei. Apasati de griji si nevoi. In vremuri moderne, oamenii isi ascund adevarata triste a sufletului dupa un zambet aproape perfect.
Pozitia corpului este musai sa fie dreapta, privirea orientata in sus, de unde sa observi mai abitir lucrurile si sa le poti imbunatati. Sa gasesti speranta.
Cum poti sa traiesti astazi daca nu crezi in maine? Cum sa reusesti sa ajungi la ceea ce visezi daca nu ai linistea care sa te manuiasca, sa te alunge de pe drumuri gresite si sa-ti sfatuiasca trupul catre carari, chiar daca grele, iesite din zona de comfort, dar avand la capatul celalalt satisfactie, zambet, triumf pentru suflet.

Ne intuneca ganduri necesar de inutile, ne ”omoara” societatea in care ne dam coate pentru a inainta, suntem fiii tarii de niciunde dar cu toate astea nu avem voie sa privim in pamant, nu avem voie sa ne rusinam de ceea ce suntem. Avem nevoie de sperata.

Fiecare isi coloreaza sufletul in culorile proprii, eu, precum cerul, in albastru…

Unde plang? Aceasta este intrebarea, gandindu-ne la eroii aceia, numiti parinti, care stau luni, ani, la capataiul pruncilor bolnavi. Unde dorm, unde isi pun ordine in gandurile ravasite. Unde isi calmeaza sufletul sugrumat de vestea nedrept de dura. Unde isi striga neputiinta si in ce loc isi pot aduna fortele pentru lupta ce a inceput fara sa fie intrebati. Caci boala asa vine. Fara voce, fara strigat, prin dosul usii, cu pasi neauziti. Si loveste cu putere oameni, vieti, schimba tot.
Teama li se instaleaza in suflet si o duc cu ei o viata. Nu-si leapada frica din gand si suflet nici cand puii lor prind aripi, de teama bolii parsive, ce poate sa revina. Plang in ei, isi inghit tristetea si zambesc micutului aflat pe patul de spital. Trebuie sa o faca. Si daca nu mai pot, trag aer in piept si merg mai departe.
Fara ei nu ar reusi, sunt soare si lumina, sprijin si culoare, acolo, intre peretii albi. Le citesc povesti, se joaca cu ei dar nu sunt acolo, sunt pierduti in neputiinta.
Stau pe scaun si le vegheaza somul.
Se roaga….se roaga neincetat. Cer minuni si cer oameni langa ei. Cat cei mici dorm ei pot plange putin. Au nevoie sa arunce din ceea ce au strans. Au nevoie de o gura de aer. Vor sa refuleze parte din ceea ce le inabusa viata.Vor sa faca schimb cu pruncii lor, sa le aline durerea si chinul. Vor sa stie DE CE?! Dar dimineata isi spala fata si pornesc din nou la lupta. Trebuie sa le tina manuta in mana lor, fara sa le tremure. Asa fac echipa, asa pot iesi invingatori.

Elogiu adus acestor mari parinti. Acestor munti de putere.
Binecuvantati fiti si la adapost de boala sa va stea pruncii!
Sanatate!

La aeroport, copiii isi conduc parintii. Catre speranta si cele necesare dar…ce ramane inaintea acestor porti? Dar dincolo de ele?

S-au terminat sarbatorile si odata cu ele, timpul petrecut de cei mici alaturi de parintii cu care, in restul anului, vor mai vorbi doar la telefon. Tristi chiar indurerati, isi tin parintele de mana. Nu le-ar mai da drumul si oricum nu inteleg de ce trebuie sa isi simta sufletul gol inca un an. Mana le tremura, se apropie despartirea aia pe  care o viseaza multe nopti si care ii fac sa se trezeasca plangand. Ii lasa nefericiti…Ar vrea sa opreasca timpul. Sa ramana acolo imbratisati. Nu mai vor sa taca atunci cand ceilalti copii povestesc despre parintii lor. Nu isi mai pot pregati poeziile pentru serbare fara ca ei sa ii poata asculta. Nu mai vor diplomele pentru bune rezultate, fara ca parintii sa fie acolo, sa ii priveasca cu dragoste. Nu mai vor decat bratele lor in care sa se scalde cu bucurie, unde sa isi alinte copilaria, unde sa planga si sa rada, unde sa se simta ca ceilalti. Suferinta lor lasa rani.
Nimic nu mai intoarce momentele acestea. Nimeni nu mai poate vindeca plansul lor. Nimeni nu le mai poate aduce odihna in noptile grele in care se trezesc fara caldura parinteasca.

Pe partea celalta, parintele isi inghite lacrimile. An de an, la plecare, isi propune sa fie ultimul. Spera sa nu mai lase acasa tristete dar nevoile il imping catre alt si alt an. Simt neputiinta. Simt durere. Dar cel mai adanc injunghie suferinta copiilor, prinsa in tablou cand lacrimile se rostogolesc din ochii lor mici.

Mangaietoare dragostea bunicilor cu care raman dar nu atat cat au nevoie. Bunicii plang alaturi de ei. Grea piatra de dus, greu destin, greu de tinut in echilibru fragilitatea acestor micuti. Greu de acoperit iubirea unui parinte. Greu de tot!

Dor imposibil de scris pe hartie…

Inceput si sfarsit…

Deschidem o usa si inchidem o alta. Asa vad eu inceputurile si finalurile de an. Caci si lucruri grele de am avut in anul aflat pe final, tot multumiti sa fim. Am trecut peste, suntem mai buni si mai experimentati. Ne scolim dincolo de zona ne confort si tot acolo ne cunoastem limitele. Sa ne bucuram ca suntem si apasam cu bine pe clanta noii usi.
Sa constientizam ca suntem fericiti. Cineva spunea, suntem nefericiti pentru ca nu ne dam seama ca suntem fericiti.

Vreau sa las inaintea usii inchise tot ceea ce mi-a facut rau in anul care se scurge, momentele in care nu am fost buna, cand am avut asteptari exagerate de la ceilalti. Clipele in care am dezamagit, in care am fost teribil de dura cu mine, cand m-am certat si mi-a lipsit rabdarea. Vreau sa-i las anului care se incheie pe oamenii care vor sa plece…nu sunt ai mei, daca nu vor sa stea, nu ii mai opresc nici eu!

Vreau sa merg, pentru ceea ce iubesc, pana la capatul pamantului. Sa pun punct si sa ma asez din nou la linia de start. Sa strig cu voce tare pentru ceea ce cred. Sa zambesc celor care sunt armati…asa vor renunta la arme. Sa nu le mai raspund la fel acelora care tipa ori sunt nervosi.
Vreau sa functionez fara sa imi pun limite.
Sa fiu buna. Sa inteleg, sa am rabdare, sa uit, sa cred, sa sper.
La culcare, seara, cand imi fac rezumatul in suflet, sa fiu implinita si linistita.
Vreau echilibru si putere pentru a fi eu.
Imi doresc sa citesc si sa scriu mai mult.

Imi doresc sa impart timpul meu cu ceilalti si sa ajung acolo unde altii nu o fac, sa fiu sprijin copiilor care nu au copilarie si bunicilor care si-au pierdut batranetea. Sa aduc zambete!

La multi ani!
Ganduri tandre!

Pe perna mea, un trup mic, isi cauta culcusul. Vesel si simpatic, cu ochii pe jumatate inchisi, se alinta in bratele mele. Si ma mangaie, imi spune ca ma iubeste si ma face fericita. Nici nu stiu ce simt mai exact, navalesc sentimente colosale peste mine, nu stiu sa numesc doar unul dintre ele. Ce stiu este ca sunt mama lui si atat de tare imi incalzeste sufletul cand il vad langa mine, ca nimic nu-mi lipseste. Se lipeste de mine, se joaca in parul meu, imi sopeste aproape adormit ce a facut astazi, cum s-a jucat si ce a invatat. Zambeste insotit de gropita din obrazul lui mic si topeste totul pe langa noi. Il invelesc si il privesc cu recunostinta pentru ca il am, trebuie sa fiu tare iubita undeva acolo, de pot sa simt ce simt, fiind mama lui. Ma uit in spate, a crescut putin, a fost micut tare, acum este cat latul patului, va fi cat lungul lui, curand. Nu ma satur, il privesc, sorbindu-l. Mos Ene isi pregateste vizita. Ii iau manuta in mana mea, asa dormim, imi cauta noaptea mana si imi spune, soptit, ca ma iubeste.
Caut in cufar si gasesc momente care imi aduc lacrimi in ochi. Sunt atatea dar la oricare m-as duce cu gandul, ma invadeaza ceea ce se numeste dragostea de parinte.
Ce a facut de cand venit pe aceasta lume este o minune, cum as fi atins bucuria asta, altfel? Sunt mai buna, mai fericita, mai, mai…Totul este altfel, m-a invatat zambetul, mi-a croit haine de om frumos, mi-a bucurat sufletul cu flori, mi-a aratat, fara cuvinte, o lume mai buna, in care, chiar daca ma aflam, nu am observat-o. Stiu sa iert mai abitir ca altadata, el iarta atat de usor, de ce sa nu o fac si eu? Se joaca atat de frumos, o fac si eu. Joaca este terapie. Serile sunt ale noastre, nimic si nimeni nu ni le ia. Povestim, ne tinem in brate, impartim, radem cu sufletul.
Si, ma uit iarasi la el, doarme adanc, acum. Cat eu am calatorit in amintirile noastre, el a pasit in lumea viselor. Sunt linistita, ma rog. Ma rog sa fim sanatosi si sa avem oameni langa noi iar el sa fie prietenul lor, sa iubeasca viata.
Ma inclin si multumesc!
Multumesc pentru tot!
Dragostea lui m-a blocat intr-o zona linistita, m-a echilibrat, m-a schimbat categoric de mult si de frumos.
Ziua imi lipseste. Si eu lui. Ne avem unul pe altul, avem darul asta atat de frumos, suntem binecuvantati.

In preajma lui, mor de bucurie! Mor de drag!

Sa iubesti, Mimilica, oamenii si sa le dai mangaieri.
Iti pun deoparte, prin rugaciunile mele, simplitate, zambet pentru tot ce te inconjoara.
Noroc, Mimilica! Acesta ti-l dau astrele si norii. Noroc de prieteni, de oameni, de flori langa tine. Noroc de cantec. Putin din toate, Mimilica.
Dar, tu. Si tu. Sa dai Mimilica! Sa lasi in urma pasilor tai, dor. Sa te caute ceilalti, sa te strige cu bucurie si cu amintiri de pus la rana. Fii buna, Mimilica.
Nu lasa capul plecat si nici indoiala, in umbra ta. Fii demna si impacata cu tine. Fa lucruri drepte, precum stejarul, neindoit de vant si neuscat de soare. Priveste in ochi, pamantul e pentru a pasi, nu pentru a privi in jos. Fii frumoasa, Mimilica. Sa nu-ti lipseasca floarea-n par si zambetul curat de acum. Lasa-l pe buze rosii. Respecta, Mimilica. Locurile copilariei, scoala ta. Da alinare bunicilor la batranete. Sopteste vorbe bune parintilor. Ei te-au croit si ti-au pus sufletul in suflet. Ti-au dat amintiri, experiente care stau marturie la formarea ta. Iubeste-i, Mimilica! Fericirea, ti-o faci tu! N-o astepta si n-o ravni. Toate-s la timpul lor. Accepta, Mimilica, multe sunt strambe si multe-s de neschimbat dar si cand poti, schimba-le. Spune-ti cuvantul, nu-l inchide. Spunand, schimbam. Oameni, nedreptati, legi, mentalitati.
Iti vor curge lacrimi…de dor, de bucurie, de suparare dar se usuca, Mimilica, toate-s trecatoare. Sa-ti placa viata, ea se duce pana sa-ti dai seama. Iti pleca din mana, asa ca gust-o. Cand se trage linie trebuie sa-i cunosti aroma.
Aseaza-te la rand, Mimilica, ai rabdare sa vina ziua de maine, nu grabi noaptea. Stai pasnica la rand, ca-i o randuiala viata. Una usoara si grea, frumoasa si urata, dar e. Lasa sa vina clipa urata, va trece iar tu sa ramai mai demna si mai buna.
Pregateste-te, Mimilica si de ce-i rau, iar de-i furtuna, pune-ti palaria.

Fii iubita, Mimilica!

Copile, bun si…bun,

Te-as duce departe de tot
Ce-i rau, ce-i trist si ce-i netot,
Ti-as povesti doar basme dulci
Iar pe cararea p-unde apuci
M-as apuca sa iti presar
Zile frumoase-n calendar.

Ti-as pune in ghiozdanul vietii,
Far-a lasa locul tristetii,
Oameni frumosi, prieteni dragi
Locuri sa ai unde sa tragi,
Sa-ti simti durerea ascultata,
Si orice rana, vindecata.

Ti-as pune sufletu-n culori,
Si-n gara-n care ai sa cobori,
As face clipa, un minut
Ca inima sa ti-o ascult
Speranta-n zile lungi sa vezi,
Incredere, ca sa visezi.

De-as sti cand raul intalnesti
Ti-as face semn sa te opresti,
Te-as strange-n brate cu putere
Sa nu cunosti deloc durere,
Ti-as pune aripi incolor
Sa zbori deasupra norilor.

Ti-as pune-n palme mari puteri
Sa te incarci, cand nicaieri
Stanga si dreapta de privesti
O voce blanda nu gasesti,
Sa-ti mangaie plapand tristetea
Ori sa iti dea, simplu, binetea

De-as sti ca sta-n puterea mea,
Iar timpul voie de mi-ar da
As continua sa-ti spun povesti,
Clepsidra timpului s-opresc
Perna in vis s-o impartim,
Sa fim lasati sa ne iubim.

De-ar fi, dar nu-i usor nicicum
Din ceea ce-mi doresc acum,
Asa ca sfaturi calde-ti dau
Si-n preajma iti promit ca-ti stau
Sa-ti corectez, de-ai vrea, purtarea
Si de-mi primesti, chiar sarutarea.

Caut sa iert,
Caci nu stiu niciodata
Ce are-n suflet cel din fata mea,
Ori cat de grea, e crucea ce o poarta.

Caut sa iert,
Sa inteleg cand vocea e rastita
Si mi se adreseaza
Cu foc, nestavilita.

Caut sa iert,
Cand vad o nedreptate,
Ochi tristi, vorbe nevrut de grele
Din suflete darmate.

Caut sa iert,
Caci stiu ca peste-o ora, zi ori luna
Regretele-si fac locul
Usor, dupa furtuna.

Caut sa iert,
Priviri ce trec prin mine,
Emotii grele, tumult,
Oftaturi lungi, suspine.

Caut sa iert,
E ceea ce ma face
Sa pun capul pe perna
In tihna si in pace.

Cand vreau sa-i spun cat sunt, de
mandra ca-i simt mana,
prin par cum imi patrunde,
Spun: te iubesc!

Si sufletu-mi tresare, cand
cu drag imi striga nume
si-l face el sa para bland,
Spun: te iubesc!

Si-atunci cand imi priveste
chipul obosit si simplu,
tacut dar imi zambeste,
Spun: te iubesc!

Cand, clipe bune-mi spune
prea multe ori nimic,
cand toate imi par bune,
Spun: te iubesc.

Cand vreau sa-i zic ceva, ori
sa ii dau drept multumire,
caut adanc in mine, si
Spun: te iubesc!

Atunci cand imi ofera flori
sau zambete marete,
si cand pe spate am fiori,
Spun: te iubesc!

Caut sa-i vad efortul, cand
imi pune veste calda-n suflet,
oricat de obosit sau de flamand,
Spun: te iubesc!

Ori multe, multe, multe tare
stau astazi marturie,
cand tolba de-amintiri e mare.
Spun: te iubesc!

Timpul oblojeste rani…

…Linisteste suflete si calmeaza dureri, asterne praful peste tristeti si lacrimi, astfel ca atunci cand iei carpa si il stergi, sa nu mai doara sau sa nu mai doara atat de tare.

Vindeca…aproape tot. Cand nu reuseste sa impace trecut cu prezent, cand nu te ajuta sa uiti, evenimente, pierderi, oameni…..te invata sa traiesti cu ranile. Atat cat sa doara suportabil.

Timpul iarta, sfatuieste, schimba lucruri si modul de a le interpreta, ne invata sa dansam, cantam, citim…iubim! Ne ridica din caderi si ne struneste pentru a merge mai departe si toate acestea, prin simplul fapt ca se scurge, precum un rau, la vale…

Are darul de a ne face rabdatori. Acelasi dar de a ne conduce pe drumuri necunoscute, pe care sa le batatorim sub povara piciorele noastre si pe care sa ne putem lasa amprenta.

Tot el ne trezeste din visare si ne face sa constientizam lucruri.

Sa nu ai regrete! Coloreaza-ti buzele cu cel mai intens ruj si revin-o pe carare…duce intotdeauna la vale:)

Obisnuiesc sa imi arunc frecvent privirea catre cer, sa descopar acolo un raspuns ori o stare, sa vad imensitatea lui si sa o gasesc in sufletul meu, sa zaresc puritatea prin albastrul lui si sa incerc sa ma adun. Trag aer adanc in piept, oftez cand simt si intreb…intreb ce si cum sa fac. Caut raspunsurile sufletului meu. Ma linisteste si imi da suflu de care am nevoie in momentele de cumpana. Dibuiesc cararea pe care sa pasesc, linistea care sa ma sprijine macar pentru cateva clipe.
Adesea, oamenii cu care ma intersectez au privirea in pamant, sunt impovarati si nesiguri in vremuri haotice. Sunt adusi de spate, incruntati si grei. Apasati de griji si nevoi. In vremuri moderne, oamenii isi ascund adevarata triste a sufletului dupa un zambet aproape perfect.
Pozitia corpului este musai sa fie dreapta, privirea orientata in sus, de unde sa observi mai abitir lucrurile si sa le poti imbunatati. Sa gasesti speranta.
Cum poti sa traiesti astazi daca nu crezi in maine? Cum sa reusesti sa ajungi la ceea ce visezi daca nu ai linistea care sa te manuiasca, sa te alunge de pe drumuri gresite si sa-ti sfatuiasca trupul catre carari, chiar daca grele, iesite din zona de comfort, dar avand la capatul celalalt satisfactie, zambet, triumf pentru suflet.

Ne intuneca ganduri necesar de inutile, ne ”omoara” societatea in care ne dam coate pentru a inainta, suntem fiii tarii de niciunde dar cu toate astea nu avem voie sa privim in pamant, nu avem voie sa ne rusinam de ceea ce suntem. Avem nevoie de sperata.

Fiecare isi coloreaza sufletul in culorile proprii, eu, precum cerul, in albastru…

Unde plang? Aceasta este intrebarea, gandindu-ne la eroii aceia, numiti parinti, care stau luni, ani, la capataiul pruncilor bolnavi. Unde dorm, unde isi pun ordine in gandurile ravasite. Unde isi calmeaza sufletul sugrumat de vestea nedrept de dura. Unde isi striga neputiinta si in ce loc isi pot aduna fortele pentru lupta ce a inceput fara sa fie intrebati. Caci boala asa vine. Fara voce, fara strigat, prin dosul usii, cu pasi neauziti. Si loveste cu putere oameni, vieti, schimba tot.
Teama li se instaleaza in suflet si o duc cu ei o viata. Nu-si leapada frica din gand si suflet nici cand puii lor prind aripi, de teama bolii parsive, ce poate sa revina. Plang in ei, isi inghit tristetea si zambesc micutului aflat pe patul de spital. Trebuie sa o faca. Si daca nu mai pot, trag aer in piept si merg mai departe.
Fara ei nu ar reusi, sunt soare si lumina, sprijin si culoare, acolo, intre peretii albi. Le citesc povesti, se joaca cu ei dar nu sunt acolo, sunt pierduti in neputiinta.
Stau pe scaun si le vegheaza somul.
Se roaga….se roaga neincetat. Cer minuni si cer oameni langa ei. Cat cei mici dorm ei pot plange putin. Au nevoie sa arunce din ceea ce au strans. Au nevoie de o gura de aer. Vor sa refuleze parte din ceea ce le inabusa viata.Vor sa faca schimb cu pruncii lor, sa le aline durerea si chinul. Vor sa stie DE CE?! Dar dimineata isi spala fata si pornesc din nou la lupta. Trebuie sa le tina manuta in mana lor, fara sa le tremure. Asa fac echipa, asa pot iesi invingatori.

Elogiu adus acestor mari parinti. Acestor munti de putere.
Binecuvantati fiti si la adapost de boala sa va stea pruncii!
Sanatate!

La aeroport, copiii isi conduc parintii. Catre speranta si cele necesare dar…ce ramane inaintea acestor porti? Dar dincolo de ele?

S-au terminat sarbatorile si odata cu ele, timpul petrecut de cei mici alaturi de parintii cu care, in restul anului, vor mai vorbi doar la telefon. Tristi chiar indurerati, isi tin parintele de mana. Nu le-ar mai da drumul si oricum nu inteleg de ce trebuie sa isi simta sufletul gol inca un an. Mana le tremura, se apropie despartirea aia pe  care o viseaza multe nopti si care ii fac sa se trezeasca plangand. Ii lasa nefericiti…Ar vrea sa opreasca timpul. Sa ramana acolo imbratisati. Nu mai vor sa taca atunci cand ceilalti copii povestesc despre parintii lor. Nu isi mai pot pregati poeziile pentru serbare fara ca ei sa ii poata asculta. Nu mai vor diplomele pentru bune rezultate, fara ca parintii sa fie acolo, sa ii priveasca cu dragoste. Nu mai vor decat bratele lor in care sa se scalde cu bucurie, unde sa isi alinte copilaria, unde sa planga si sa rada, unde sa se simta ca ceilalti. Suferinta lor lasa rani.
Nimic nu mai intoarce momentele acestea. Nimeni nu mai poate vindeca plansul lor. Nimeni nu le mai poate aduce odihna in noptile grele in care se trezesc fara caldura parinteasca.

Pe partea celalta, parintele isi inghite lacrimile. An de an, la plecare, isi propune sa fie ultimul. Spera sa nu mai lase acasa tristete dar nevoile il imping catre alt si alt an. Simt neputiinta. Simt durere. Dar cel mai adanc injunghie suferinta copiilor, prinsa in tablou cand lacrimile se rostogolesc din ochii lor mici.

Mangaietoare dragostea bunicilor cu care raman dar nu atat cat au nevoie. Bunicii plang alaturi de ei. Grea piatra de dus, greu destin, greu de tinut in echilibru fragilitatea acestor micuti. Greu de acoperit iubirea unui parinte. Greu de tot!

Dor imposibil de scris pe hartie…

Inceput si sfarsit…

Deschidem o usa si inchidem o alta. Asa vad eu inceputurile si finalurile de an. Caci si lucruri grele de am avut in anul aflat pe final, tot multumiti sa fim. Am trecut peste, suntem mai buni si mai experimentati. Ne scolim dincolo de zona ne confort si tot acolo ne cunoastem limitele. Sa ne bucuram ca suntem si apasam cu bine pe clanta noii usi.
Sa constientizam ca suntem fericiti. Cineva spunea, suntem nefericiti pentru ca nu ne dam seama ca suntem fericiti.

Vreau sa las inaintea usii inchise tot ceea ce mi-a facut rau in anul care se scurge, momentele in care nu am fost buna, cand am avut asteptari exagerate de la ceilalti. Clipele in care am dezamagit, in care am fost teribil de dura cu mine, cand m-am certat si mi-a lipsit rabdarea. Vreau sa-i las anului care se incheie pe oamenii care vor sa plece…nu sunt ai mei, daca nu vor sa stea, nu ii mai opresc nici eu!

Vreau sa merg, pentru ceea ce iubesc, pana la capatul pamantului. Sa pun punct si sa ma asez din nou la linia de start. Sa strig cu voce tare pentru ceea ce cred. Sa zambesc celor care sunt armati…asa vor renunta la arme. Sa nu le mai raspund la fel acelora care tipa ori sunt nervosi.
Vreau sa functionez fara sa imi pun limite.
Sa fiu buna. Sa inteleg, sa am rabdare, sa uit, sa cred, sa sper.
La culcare, seara, cand imi fac rezumatul in suflet, sa fiu implinita si linistita.
Vreau echilibru si putere pentru a fi eu.
Imi doresc sa citesc si sa scriu mai mult.

Imi doresc sa impart timpul meu cu ceilalti si sa ajung acolo unde altii nu o fac, sa fiu sprijin copiilor care nu au copilarie si bunicilor care si-au pierdut batranetea. Sa aduc zambete!

La multi ani!
Ganduri tandre!

Pe perna mea, un trup mic, isi cauta culcusul. Vesel si simpatic, cu ochii pe jumatate inchisi, se alinta in bratele mele. Si ma mangaie, imi spune ca ma iubeste si ma face fericita. Nici nu stiu ce simt mai exact, navalesc sentimente colosale peste mine, nu stiu sa numesc doar unul dintre ele. Ce stiu este ca sunt mama lui si atat de tare imi incalzeste sufletul cand il vad langa mine, ca nimic nu-mi lipseste. Se lipeste de mine, se joaca in parul meu, imi sopeste aproape adormit ce a facut astazi, cum s-a jucat si ce a invatat. Zambeste insotit de gropita din obrazul lui mic si topeste totul pe langa noi. Il invelesc si il privesc cu recunostinta pentru ca il am, trebuie sa fiu tare iubita undeva acolo, de pot sa simt ce simt, fiind mama lui. Ma uit in spate, a crescut putin, a fost micut tare, acum este cat latul patului, va fi cat lungul lui, curand. Nu ma satur, il privesc, sorbindu-l. Mos Ene isi pregateste vizita. Ii iau manuta in mana mea, asa dormim, imi cauta noaptea mana si imi spune, soptit, ca ma iubeste.
Caut in cufar si gasesc momente care imi aduc lacrimi in ochi. Sunt atatea dar la oricare m-as duce cu gandul, ma invadeaza ceea ce se numeste dragostea de parinte.
Ce a facut de cand venit pe aceasta lume este o minune, cum as fi atins bucuria asta, altfel? Sunt mai buna, mai fericita, mai, mai…Totul este altfel, m-a invatat zambetul, mi-a croit haine de om frumos, mi-a bucurat sufletul cu flori, mi-a aratat, fara cuvinte, o lume mai buna, in care, chiar daca ma aflam, nu am observat-o. Stiu sa iert mai abitir ca altadata, el iarta atat de usor, de ce sa nu o fac si eu? Se joaca atat de frumos, o fac si eu. Joaca este terapie. Serile sunt ale noastre, nimic si nimeni nu ni le ia. Povestim, ne tinem in brate, impartim, radem cu sufletul.
Si, ma uit iarasi la el, doarme adanc, acum. Cat eu am calatorit in amintirile noastre, el a pasit in lumea viselor. Sunt linistita, ma rog. Ma rog sa fim sanatosi si sa avem oameni langa noi iar el sa fie prietenul lor, sa iubeasca viata.
Ma inclin si multumesc!
Multumesc pentru tot!
Dragostea lui m-a blocat intr-o zona linistita, m-a echilibrat, m-a schimbat categoric de mult si de frumos.
Ziua imi lipseste. Si eu lui. Ne avem unul pe altul, avem darul asta atat de frumos, suntem binecuvantati.

In preajma lui, mor de bucurie! Mor de drag!

Sa iubesti, Mimilica, oamenii si sa le dai mangaieri.
Iti pun deoparte, prin rugaciunile mele, simplitate, zambet pentru tot ce te inconjoara.
Noroc, Mimilica! Acesta ti-l dau astrele si norii. Noroc de prieteni, de oameni, de flori langa tine. Noroc de cantec. Putin din toate, Mimilica.
Dar, tu. Si tu. Sa dai Mimilica! Sa lasi in urma pasilor tai, dor. Sa te caute ceilalti, sa te strige cu bucurie si cu amintiri de pus la rana. Fii buna, Mimilica.
Nu lasa capul plecat si nici indoiala, in umbra ta. Fii demna si impacata cu tine. Fa lucruri drepte, precum stejarul, neindoit de vant si neuscat de soare. Priveste in ochi, pamantul e pentru a pasi, nu pentru a privi in jos. Fii frumoasa, Mimilica. Sa nu-ti lipseasca floarea-n par si zambetul curat de acum. Lasa-l pe buze rosii. Respecta, Mimilica. Locurile copilariei, scoala ta. Da alinare bunicilor la batranete. Sopteste vorbe bune parintilor. Ei te-au croit si ti-au pus sufletul in suflet. Ti-au dat amintiri, experiente care stau marturie la formarea ta. Iubeste-i, Mimilica! Fericirea, ti-o faci tu! N-o astepta si n-o ravni. Toate-s la timpul lor. Accepta, Mimilica, multe sunt strambe si multe-s de neschimbat dar si cand poti, schimba-le. Spune-ti cuvantul, nu-l inchide. Spunand, schimbam. Oameni, nedreptati, legi, mentalitati.
Iti vor curge lacrimi…de dor, de bucurie, de suparare dar se usuca, Mimilica, toate-s trecatoare. Sa-ti placa viata, ea se duce pana sa-ti dai seama. Iti pleca din mana, asa ca gust-o. Cand se trage linie trebuie sa-i cunosti aroma.
Aseaza-te la rand, Mimilica, ai rabdare sa vina ziua de maine, nu grabi noaptea. Stai pasnica la rand, ca-i o randuiala viata. Una usoara si grea, frumoasa si urata, dar e. Lasa sa vina clipa urata, va trece iar tu sa ramai mai demna si mai buna.
Pregateste-te, Mimilica si de ce-i rau, iar de-i furtuna, pune-ti palaria.

Fii iubita, Mimilica!

Copile, bun si…bun,

Te-as duce departe de tot
Ce-i rau, ce-i trist si ce-i netot,
Ti-as povesti doar basme dulci
Iar pe cararea p-unde apuci
M-as apuca sa iti presar
Zile frumoase-n calendar.

Ti-as pune in ghiozdanul vietii,
Far-a lasa locul tristetii,
Oameni frumosi, prieteni dragi
Locuri sa ai unde sa tragi,
Sa-ti simti durerea ascultata,
Si orice rana, vindecata.

Ti-as pune sufletu-n culori,
Si-n gara-n care ai sa cobori,
As face clipa, un minut
Ca inima sa ti-o ascult
Speranta-n zile lungi sa vezi,
Incredere, ca sa visezi.

De-as sti cand raul intalnesti
Ti-as face semn sa te opresti,
Te-as strange-n brate cu putere
Sa nu cunosti deloc durere,
Ti-as pune aripi incolor
Sa zbori deasupra norilor.

Ti-as pune-n palme mari puteri
Sa te incarci, cand nicaieri
Stanga si dreapta de privesti
O voce blanda nu gasesti,
Sa-ti mangaie plapand tristetea
Ori sa iti dea, simplu, binetea

De-as sti ca sta-n puterea mea,
Iar timpul voie de mi-ar da
As continua sa-ti spun povesti,
Clepsidra timpului s-opresc
Perna in vis s-o impartim,
Sa fim lasati sa ne iubim.

De-ar fi, dar nu-i usor nicicum
Din ceea ce-mi doresc acum,
Asa ca sfaturi calde-ti dau
Si-n preajma iti promit ca-ti stau
Sa-ti corectez, de-ai vrea, purtarea
Si de-mi primesti, chiar sarutarea.

Caut sa iert,
Caci nu stiu niciodata
Ce are-n suflet cel din fata mea,
Ori cat de grea, e crucea ce o poarta.

Caut sa iert,
Sa inteleg cand vocea e rastita
Si mi se adreseaza
Cu foc, nestavilita.

Caut sa iert,
Cand vad o nedreptate,
Ochi tristi, vorbe nevrut de grele
Din suflete darmate.

Caut sa iert,
Caci stiu ca peste-o ora, zi ori luna
Regretele-si fac locul
Usor, dupa furtuna.